O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989

După condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu se vehiculează ideea că s-au lămurit misterele revoluţiei, toţi vinovaţii au fost pedepsiţi.
Se neglijează însă un lucru: cei doi generali au fost pedepsiţi strict pentru morţii de pînă în 22 decembrie de la Timişoara. Majoritatea morţilor din decembrie 1989 au apărut datorită „teroriştilor” apăruţi în 22 decembrie 1989 seara, după fuga lui Ceauşescu. E vorba de acei terorişti care au stîrnit atîta panică, care au făcut pe viitorul vicepreşedinte al CPUN Cazimir Ionescu să spună la televiziune în 22 decembrie 1989: “O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării! Cerem armatei să intervină! Cerem poporului să se deplaseze de urgenţă, să intervină … aviaţia să intervină, toţi cei care pot face ceva să împiedice coloana blindată motorizată care se îndreaptă spre Piteşti! Ne paşte o mare primejdie!” .
„Sîntem în faţa unui fenomen unic în istoria universală: s-au confruntat două forţe: armata şi aşa-zişii terorişti. Nu se cunoaşte în istorie vreun caz unde partea înfrîntă, respectiv aceşti terorişti, să nu fi lăsat nici un mort, nici un rănit şi nici un prizonier”, spunea istoricul Florin Constantiniu, într-o emisiune TV.
Deocamdată, cunoaştem că s-a lămurit în justiţie cazul Otopeni, în care 50 de ostaşi de la o unitate militară din Cîmpina au fost ucişi fiind confundaţi cu teroriştii. Şi în alte cazuri găsim tot confuzii, oameni care s-au împuşcat între ei, fiecare crezînd că trage împotriva teroriştilor.
Oare de ce a apărut în 22 decembrie ideea că există terorişti care încearcă să-l readucă pe Ceauşescu la putere? Nu am dovezi juridice, dar pot face un raţionament.
Să ne punem în pielea comandanţilor militari care ştiau că se implicaseră în reprimarea revoluţiei, la ordinul lui Ceauşescu. Cînd au văzut că dictatura se prăbuşeşte sub presiunea maselor populare, care era principala lor preocupare? Idealurile comunismului sau ale capitalismului? Nu cred. Logic mi se pare că toţi aceşti comandanţi militari se preocupau în primul rînd de propria lor soartă. Se ştiau vinovaţi de moartea unor oameni şi se gîndeau că după căderea lui Ceauşescu ar putea fi traşi la răspundere pentru asta. Puteau ajunge chiar în faţa plutonului de execuţie, căci pedeapsa cu moartea nu fusese încă abrogată. La Timişoara, manifestul Frontului Democratic Român, la punctul III alineatul 1 cerea tragerea la răspundere a celor care au dat ordin să se tragă în popor.
Mi se pare firesc ca aceşti comandanţi militari să fi încercat să manevreze astfel încît să-şi asigure spatele în condiţiile schimbărilor politice care deveneau inevitabile. Aruncarea întregii vini pe Ceauşescu şi executarea sa grabnică, pentru ca acesta să nu poată spune exact cine sînt cei care i-au executat ordinele, a fost una din stratageme. Apariţia „teroriştilor”, care au îngăduit comandanţilor militari să salveze revoluţia de aceştia (dar şi să ofere motivul pentru omorîrea grabnică a lui Ceauşescu) ar putea fi altă stratagemă.
Poporului îi trebuiau totuşi nişte ţapi ispăşitori pentru morţii înregistraţi. Pe lîngă Ceauşescu, s-au oferit poporului şi unii comandanţi din Ministerul de Interne (miliţie şi securitate), care aveau o parte din vină dar s-a pretins că o au toată. Doi generali de miliţie prezenţi la Timişoara în timpul revoluţiei (Constantin Nuţă, şeful I.G.M. şi Velicu Mihalea) au fost ucişi în cursul luptei cu „teroriştii” – elicopterul în care se aflau în calitate de arestaţi fiind doborît. Ministerul Apărării Naţionale s-a pretins neimplicat şi salvator al revoluţiei în lupta cu „teroriştii”.
În cursul anchetei, generalul de securitate Emil Macri, inculpat pentru reprimarea revoluţiei de la Timişoara, mort ulterior în arest, scria într-o declaraţie din 24 februarie 1990 (greşit datată 1989), pe care o prezint în facsimil mai jos: „Nu vreau să influenţez organele de anchetă pe piste false, dar pentru stabilirea adevărului sugerez să se verifice dacă nu chiar şefii armatei au provocat diversiunea pentru a acoperi evenimentele sau mai exact faptele lor din Timişoara şi a demonstra în „timpul” revoluţiei că sînt utili acesteia (…) Personal apreciez că doborîrea elicopterului în care s-a aflat generalul Nuţă s-a făcut ca acesta să fie înlăturat şi a nu putea vorbi despre cooperarea sa cu armata în legătură cu evenimentele din Timişoara”.
Scenariul n-a putut decurge lin datorită mişcărilor de stradă ale revoluţionarilor, care văzuseră că s-a tras şi de către armată, iar în starea de spirit de după revoluţie nu mai acceptau minciuna, cît şi din cauza cadrelor militare neimplicate, care în ianuarie 1990 au iniţiat Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) a cărui primă revendicare era stabilirea adevărului despre revoluţie.