Prima
parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari
criminali în serie români reprezintă și azi un mister pentru
criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut,
atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera
Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea sau soț. Unele
surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil,
Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma
legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică
ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria și-o petrece la
București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.
Odată
cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare,
oraș din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul
Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este
marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine (a tatălui) şi
numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a
ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de
liceu până la bancheri și oameni de afaceri.
Nimeni
nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se
produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher
austriac, cu care se va și căsători. Tânăra nu își continuă escapadele,
ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor,
Lorenzo.
Totuşi
la mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni
niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a
decedat ulterior într-un accident de mașină în România.
După
ce a purtat o vreme doliu, cam cât cereau canoanele vremii, Vera se
mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei,
Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondena
pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le
avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era
extrem de bogat.
Cuplul
nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei casnicii, iar Joseph,
obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi inşele cu frenezie
tânăra soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. Zvonurile
ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările
dintre cele mai morbide devin o obişnuinţa pentru apropiaţii cuplului.
Ameţit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenţa de a nu-şi
asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt
timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală
misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament
exemplar, Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea
imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În
mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, care survine la
numai câteva luni după îmbolnăvire, nu ridica semne de întrebare
autorităţilor locale, iar castelană de la Berkerekul este lăsată, din
nou, în pace.
La
fel ca şi în cazul dispariţiei primului soţ, Vera începe să poarte
iarăşi rochiile negre de doliu deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul
celor doi. Doliul nu a ţinut prea mult. Pentru Vera Renczi începea o
nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. De
data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de
noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului
Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transforma în
orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerek. Însoţită
întotdeauna de o ceată de admiratori, Vera Renczi se retrage din când
în când cu câte unul dintre aceştia la conacul sârbesc. În mai puţin de
10 ani, peste 30 de bărbaţi treg pragul castelanei, fără a se mai
întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar
străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti
nu aveau nicio informaţie.
Misterele din cripta conacului
În
ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii
din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un
anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă
decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune
soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele
treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în
mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor
locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere
jandarmeriei să înceapă o anchetă.
Suprizele
încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la
Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica
pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă
legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte
faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează
ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este
căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii
că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii.
Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte
întrebări. În fond, cazurile de infidelităţi şi părăsiri de domiciliu
erau numeroase chiar şi la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?
Soţia
bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în
faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph
Renczi şi Lorenzo? Unde au disparut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi
la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe
care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea
astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.
Surprinzator,
în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă
vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din
buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se
prăbuşeşte strigând isteric:”Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc
stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie
a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta
familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără
să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi
pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului.
Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt,
una de coşmar.
Nu
mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera
luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care
era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar
lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate
arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera
Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante.
Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea,
fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al
doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul
propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să
îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.
Conform
propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl
Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa
de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele
călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se
întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei
atinge, în acest caz, paroxismul.
Incapabilă
să îşi imagineze că în viaţa bărbaţilor din jurul ei poate exista şi o
alta femeie, Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume
avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra
îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe
care ea singura îl le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte ca l-a
închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.
Ceea
ce a urmat este lesne de închipuit. Toţi cei care i-au trecut pragul au
luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de
arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi
ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul
otrăvii să fie imediat.
Vera
simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima
femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea
sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de
şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme
de peste 15 ani.
Condamnată
la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întamplă. Pedeapsa i-a fost
comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate
în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În
celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi
cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare.
Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se
stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii
celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său ramanea în istoria
criminalisticii sub numele de cazul Văduvei Negre.
Sursă: "Cei mai odiosi 100 criminali romani" – Traian Tandin, Editura Tritonic"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu