O istorie putin cunoscuta – 1919 : Armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera.ROMÂNI, TRECEŢI TISA! VIDEO
Există pagini din istoria noastră pe care, nu ştiu de ce, le
trecem sub tăcere ca pe o ruşine. Să nu zică Europa că am fost
imperialişti? Să nu se simtă vecinii jigniţi?
Sau, pur şi simplu, dintr-o modestie tembelă? Ne e frică să
ne revendicăm sau să repunem în discuţie personalităţi remarcabile ale
ştiinţei şi culturii.
Ne este frică să ne impunem valorile. Avem vestigii pe care
alţii le-ar căuta cu lupa, ca să-şi încropească un strop de identitate,
avem eroi care au dat tonul istoriei în Europa…
Regele Ferdinand si Regina Maria pe malul Tisei
Una din paginile de glorie a fost anul 1919 când, într-un timp record, armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera.
Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de
la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente
zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat.
Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis
armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la
Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător.
A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec)
care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o
opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august
1919.
Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor.
Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea
în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de
husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi
Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a
atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.
La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe
români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria
Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici.
La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe
întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele
cehoslovace în zona Csap–Munkacs.
Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.
Trupele Ungariei sovietice ocupa Kassa / Košice, in Slovacia de est.
Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au
desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la
scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea
Ungariei bolşevice.
Armata „muncitoreasca” maghiara
La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea.
A avut loc o contraofensivă fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.
Primele subunităţi care au intrat în Budapesta au fost trei
escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului
Gheorghe Rusescu.
La bariera de est a oraşului, în seara zilei de 3 august, pe
o ploaie torenţială, forţele române au fost întâmpinate de o delegaţie a
guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în
capitală.
Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie poziţionate în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.
Pe timpul nopţii, efectivele au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.
Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de
bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a
primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.
Seful comunist al Republicii Sovietice Ungare,BELA KUN
Bela Kun la un miting
Baietii lui Lenin, grupele de şoc comuniste
Oamenii lui Bela Kun si… faptele lor
Armata lui Bela Kun, invinsa, se retrage demoralizata
Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)
… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul
lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza
unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era
sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru,
uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt
flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea
tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se
după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul
de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o
facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să
fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în
norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la
jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a
urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului,
lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.
Şi aşa a falfait multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise
tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care
îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna
priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea
capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic
simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui
organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe
care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna
l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o
viaţă-ntreagă s-a temut”…
“Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta
măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului
Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă,
pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în
ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai
zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă
voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi,
apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este
chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat,
încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi
dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo
să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe
alţii…
Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent
şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele
isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la
opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul
vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie.
Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga
oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti
doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate
ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur…
Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar…
le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent,
i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o
intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a
făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între
genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre
Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau
ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit
cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am
plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet
de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul
Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu
atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de
soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi
scăpărători.
Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de
frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de
Mehedinţi.
Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea
părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui
îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai
lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe
antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a
fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule
general”.
Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de
schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul
nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de
baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime
printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui
Bivolaru.
Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine,
bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce
lupte?…”
Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În
Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în
aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri
mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe
mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că
faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la
Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al
zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă
unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap
că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile
cu oasele lor.
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la
gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi
duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România
spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
IMAGINI DIN CAMPANIA ANULUI 1919
Foto: Santinela româna de paza pe Podul Libertăţii (Szabadság HID), in Budapesta
Infanteristii români si copiii Budapestei
Divizion de artilerie roman in Budapesta
Cavaleristi romani pe strazile Budapestei
Armata romana la Budapesta in 1919
Foto: Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu