Adevarul despre TORTURILE si SUFERINTELE din timpul regimului comunist. CINE ERAU CALAII? “Nu va puteţi imagina cum arată Iadul!”

• Preot gălăţean persecutat de Securitate: „Te forţau să te dezici de familie şi să-ţi faci mama curvă”

Preotul Ionel Pavel a îndurat şapte ani de de schingiuire şi foamete în penitenciarele Jilava, Gherla, Piteşti şi la Canal. Cu glas tremurat el a povestit despre metodele torţionarilor însărcinaţi să distrugă personalitatea „duşmanilor poporului”.

Drama părintelui Ionel Pavel în vârstă de 86 ani a început în 1949. Avea 21 de ani şi era student la Teologie, Litere şi la Medicina Veterinară. A fost arestat din locuinţa părinţilor, la data de 15 august 1949, pentru că făcea parte dintr-o organizaţie anticomunistă care se numea „Frăţia de Cruce“. A fost turnat de un coleg pe nume Constantin Doina.

Începutul calvarului

Prin Sentinţa nr. 210 din 14 februarie 1949, Ionel Pavel a fost condamnat de către Tribunalul Militar la şapte ani de temniţă grea. În toţi aceşti ani, a trecut prin beciul Securităţii de la Galaţi, Ministerului de Interne, Penitenciarului Jilava, Penitenciarul Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla şi apoi iar la Jilava, de unde a fost eliberat la data de 13 august 1955.

A fost închis în beciurile Securităţii din Galaţi, unde a stat stat o zi şi o noapte într-o cameră, fără mâncare şi fără băutură. Apoi, a fost transferat la Bucureşti, la Ministerul de Interne. „M-au dus într-o cameră de tortură, m-au aşezat ghemuit pe o bară de metal, m-au legat la mâini şi la picioare şi m-au lovit în timp ce învârteau bara de metal“, povesteşte părintele Ioan Pavel.

„Mândra mea de altădată”

Cea mai urâtă amintire este din Penitenciarul Jilava. Colegii de celulă ştiau că e student la Teologie şi l-au rugat să le cânte ceva, pentru a le mai alunga dorul de acasă. „Hai, mă Ioane, cântă-ne ceva ca să ne mai schimbăm gândurile. Mi-a venit un dor de casă şi am început să cânt «Mândra mea de altădată». În momentul în care am terminat de cântat, s-a deschis brusc uşa. Un ofiţer a întrebat «Cine a cântat, mă bandiţilor?». M-au luat şi m-au dus în Camera Neagră. Acolo nu era lumină, nu era aer, iar pe jos erau fecale şi urină. Nu mă puteam aşeza jos, aşa că am mers toată noaptea. Cred că am făcut câţiva kilometri“, îşi aminteşte cu oroare preotul Pavel.

„Ne loveau ca pe nişte vite”

După o perioadă de stat la Gherla, a fost trimis la Jilava, cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. „Acolo am dormit o noapte cu lanţuri la picioarele care se umflaseră, iar metalul îmi intrase în carne. În timpul zilei, când ne scoteau la plimbare, miliţienii stăteau pe două rânduri pe coridor şi dădeau cu ciomagul în noi ca în nişte vite. Asta se întâmpla în fiecare zi“, povesteşte fostul deţinut politic.

Te forţau să-ţi faci mama curvă

Pe lângă bătăile aplicate, se organizau ritualuri demenţiale pentru distrugerea morală a victimelor. „Aveau o cameră specială, unde ne luau şi ne băteau până ce ameţeam.Te întrebau de familie, de mamă, fraţi şi surori. Te forţau să te dezici de familie şi să spui că mama ta este o curvă. Ei urmăreau să ne distrugă sufleteşte”, povesteşte fostul deţinut politic.

La Penitenciarul Gherla, încă din primele zile a fost repartizat în fabrică, la tâmplărie. „Trebuia să fac şase bălii pe schimb, să fie de calitate şi să nu curgă apa din ele. N-am putut face norma şi directorul Goiciu a rupt o scândură de capul meu. M-a trimis în carceră unde am luat o bătaie cruntă”, spune părintele Ionel. Nu poate uita cum un coleg de la Teologie, Costică Vaman, a fost bătut în mod barbar şi răstignit în Vinerea mare, înainte de Paşti. “L-au legat de mâini şi de picioare şi l-au răstignit la fereastră. Era frig, îl ţineau în pielea goală şi îi mai aruncau câte o găleată de apă“.

Canalul Marea Neagră

“Acolo trebuia să muncim ca nişte sclavi. Trei inşi trebuia să încarce un vagon cu pământ în trei sferturi de oră. Dacă nu reuşeam, nu ne dădeau mâncare, ne băgau la carceră şi ne băteau. Mai grav era că ne puneau să ne batem între noi. Ei urmăreau să ne urâm semenii. Asta a fost era cea mai mare lovitură adusă sufletului uman. Nu mai aveai certitudinea că se va termina vreodată“.

Facă-se voia ta!

Credinţa în Cel de Sus a fost cea care i-a dat putere şi l-a ţinut în viaţă. “În fiecare clipă, chiar şi în timp ce munceam, mă rugam la Dumnezeu. Nu ceream ceva special. Spuneam doar «Facă-se voia ta!»“, mărturiseşte cu lacrimi în ochi bătrânul. După şapte ani de temniţă grea, Ionel Pavel nu s-a mai dus la Litere şi la Medicina Veterinară. A continuat Facultatea de Teologie şi s-a făcut preot.

• Metode de tortură folosite în lagărele comuniste: izolator, bătaie la tălpi şi cătuşe americane

Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Colegii de suferinţă s-au dus unul câte unul, dar ea a rămas să aştearnă pe hârtie toate trăirile adunate după gratii. Şi-a sărbătorit a optzeci şi noua aniversare şi spune că „nici nu bănuiau bolşevicii câte zile i-au fost date să trăiască”.
Femeia a fost încarcerată pe vremea studenţiei, deoarece aderase la Cetăţuia, organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea legionară şi a primit 10 ani de temniţă grea. “Femeia care ne conducea a fost ucisă şi i-am făcut un priveghi. O camaradă ne-a pârât atunci după prenume. Cele pe care le-au prins au declarat că eu ştiu mai bine membrele grupului, crezând că am fugit în munţi. Am fost singura bătută să dezvălui tot ce ştiu”.
La închisoarea de la Mislea detenţia a fost mai uşoară, deşi erau închise toată ziua. Au reuşit să îşi organizeze viaţa într-un mod cât mai plăcut. „Aveam câte o oră destinată rugăciunii, una povestirilor, alta pentru învăţarea limbilor străine şi pentru lucrul în os. Şlefuiam osul pe piatră şi făceam adevărate capodopere, cruciuliţe, medalioane, globuri. Dintr-o fustă ruptă în bucăţele am realizat mărţişoare, pe care le-am oferit cu ocazia aniversărilor. În acea perioadă mi-am închipuit închisoarea ca o poveste.”
În timp, oamenii din lagăre au făcut ateliere de cusături româneşti, de covoare, de artă decorativă şi viaţa acolo devenise suportabilă. “Atelierul de artă românească a devenit atelier de confecţii. Am avut o comandă de ii şi le-am făcut prea scurte. Noroc că aveam altele şi le-am schimbat. Cele care făceau parte din atelierul de artă decorativă au făcut un catren plin de ironie. Aşa a început războiul între oase şi ii: întreceri în melodii şi creaţii literare, care aveau ca hârtie memoria şi condei gândul”.

Suferinţa era transmisă prin Morse

Când a fost mutată la Miercurea Ciuc, lagărul s-a transformat în coşmar. „Gardienii erau ajutaţi de climat. Eram duse la izolator, bătute la tălpi şi încătuşate pentru toate nimicurile”.
Pentru a se înţelege între ele, deţinutele au creat alfabete secrete, care au fost descifrate de informatori până la urmă. “Cu alfabetul Morse le-a fost ceva mai greu, pentru că linia o trasam pe perete şi punctul îl băteam. Cei care ne ascultau obţineau doar frânturi şi nu reuşeau să ne înţeleagă”, îşi aminteşte Aspazia Oţel Petrescu.
Cu cât creştea persecuţia, cu atât creştea şi inventivitatea. “Pe tuburile de la pasta de dinţi, aplatizate, ca nişte plăcuţe, şi unse cu săpun, scriam cuvintele pentru lecţiile de limbi străine. Când ne-au descoperit, scriam pe fundul cănii sau al ligheanului”, spune femeia cu emoţie în glas. Obiectele circulau între celule prin coşurile sobelor. Poeziile erau transmise pe prosoapele întinse la uscat, însăilate în sistem Morse.
La sfârşitul celor 10 ani de temniţă, Aspazia Oţel Petrescu a fost dusă la biroul de eliberare. “După ce am semnat biletul de ieşire m-au pus să ies afară şi m-au aşezat într-un pluton. Am fost calificată drept irecuperabilă şi am crezut că merg să mă împuşte. Ce ar putea fi mai frumos decât să mori pentru ţara?”, spuse femeia.
În scurt timp a aflat că pedeapsa i s-a prelungit cu 4 ani şi că va fi dusă la Mislea. “M-au închis singură foarte mult timp, aproape că am uitat să vorbesc. Nu mă aşteptam să mai scap de acolo”.
Pentru că a refuzat să răspundă la o anchetă, au dus-o într-o încăpere ascunsă. “Mi-au prins mâinile la spate în cătuşe americane, care-mi intrau în carne la fiecare mişcare. Pe jos era ceva negru. Iniţial am crezut că sunt smocuri de paie, dar apoi am realizat că erau şobolani. Unul dintre ei s-a urcat pe scări şi m-a privit. Am avut nopţi întregi coşmaruri cu el”.
Un alt episod greu din lagar este când a stat la izolator, pentru că nu a dorit să pârască. “Ne ţineau două zile flămânzi şi în a treia zi ne aduceau jumătate de porţie de mâncare, rece ca gheaţa. M-am făcut ca o vişină putredă, sângele a început să reacţioneze şi miroseam a acetonă”.
După 14 ani de chinuri în lagăr, Aspazia Oţel Petrescu a văzut din nou lumina soarelui. “Lumea de afara era altfel, comunismul devenise victorios. Mi-a fost mai greu să mă acomodez cu acea << libertate>>, decât cu închisoarea”, mărturiseşte femeia.

• Instituţia pentru care inchiziţia era copil mic: “Erau torturi fizice şi psihice inumane“

Ileana Silveanu, o fostă profesoară de limba română, a scris zece volume prin care scoate la iveală instrumentele prin care Siguranţa îi reducea la tăcere pe cei care nu se supun.

Timişorenii nu se temeau de o anumită persoană. Lor însă li se făcea “pielea de găină” la auzul cuvântului “Siguranţă”. Este numele celei mai odioase instituţii din România comunistă, care nu a ezitat să pună în aplicare cele mai inumane metode împotriva celor care nu împărtăşeau noile orientări.

Ileana Silveanu, fiica fostului şef al Statului Major al trupelor regale din Timişoara, colonelul Ioan Ursă, care a fost arestat de trei ori de comunişti pentru „uneltire împotriva statului”, „crime de război”, a descoperit şi a făcut publice crime odioase comise de comunişti, torturile fizice şi psihice la care au fost supuşi cei care nu le împărtăşeau crezurile.

Ileana Silveanu vorbeşte despre tratamente considerate azi cruzime faţă de animale, dar care atunci se experimentau pe oameni.

„Statul comunist s-a temut şi de umbra lui. A trebuit să ducem o viaţă duplicitară: una spuneam, alta gândeam şi altceva era în sufletele noastre. În cărţile mele descriu cum au fost trataţi oamenii la securitate. Erau torturi fizice şi psihice care depăşeau imaginaţia. Inchiziţia a fost copil mic”, a mai declarat Silveanu.

Arestată patru luni

În 1949, când avea doar 16 ani, Ileana Silveanu a fost arestată, pe motiv că a vorbit despre „omul liber”. A fost judecată şi condamnată la patru luni de puşcărie pentru „crimă de uneltire”. „Când am apărut la celulă, condusă de gardiană, au strigat: luaţi-o şi pe bandita asta! Nu am avut loc în pat. Mi-au spus că pot să dorm şi sub pat, că nu sunt aşa mare. O studentă de Arte Plastice a împărţit apoi patul ei cu mine. Când eram scoşi afară în curte, nu aveam voie să privim decât călcâiele celor din faţă. Masa de dimineaţa era apă caldă diluată, la prânz zeamă în care găseai o bucată de varză şi turtoi: o bucată de mălai”, a povestit Ileana Silveanu.

Închisoarea se afla în clădirea de vizavi de magazinul Bega. Tragedia familiei a continuat în anul 1951, când bunicii au fost deportaţi în Bărăgan. Mai târziu, Siguranţa s-a transformat în Securitate, care îşi avea binecunoscutul rol din perioada lui Ceauşescu. „Am avut o obligaţie morală faţă de cei care s-au sacrificat, care au ştiut să rămână demni de-a lungul anilor”, a spus Ileana Silveanu.

“Sadica Vida”

Bătrânii din Timişoara îşi amintesc despre Vidosava Nedici, ca fiind una dintre cele mai crunte angajate ale Securităţii. Numele de Vidosava Neda provoca fiori în rândul timişorenilor care au avut ghinionul să fie anchetaţi între 1946-1950. “Vida” lucra la Securitate în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia peste testicule. Aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”.

„E adevărat că a fost foarte dură cu unii. Metoda ei era bătutul la testicule, în special pentru cei care erau împotriva sârbilor. Bătea de rupea pământul”, a povestit Emil Sebeşan, unul din supravieţuitorii „Experimentului” de la Piteşti.

Metodele torţionarei Vidosava Nedici au fost documentate în mai multe cărţi scrise de foşti deţinuţi şi opozanţi ai regimului comunist. În lucrarea intitulată “Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României”, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor”.

Un alt fost deţinut, Remus Radina, în “Testamentul din morgă”, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale”.

• Tortura, arma favorită în primii ani ai regimului comunist. „Experţii durerii” de la Timişoara

Cele mai cunoscute nume de ofiţeri de securitate care au torturat oameni la Timişoara vin din prima decadă a Partidului Comunist Român, când aceasta era principala armă pentru „îmblânzirea” celor care nu erau deacord cu „regimul”.

Poveştile despre cruzimea unora dintre securiştii primilor sunt încă spuse acum, la mai bine de 60 de ani de la evenimente. Bătrânii din Timişoara îşi amintesc despre Vidosava Nedici ca fiind una dintre cele mai crunte angajate ale Securităţii. Emil Sebeşan este unul din cei care o cunosc bine pe cea cunoscută drept “sadica Vida”.

Numele de Vidosava Neda provoca fiori în rândul timişorenilor care au avut ghinionul să fie anchetaţi la începuturile regimului comunist, între 1946 şi 1950. “Vida” lucra la Securitate în subordinea lui Bugarschi, primul şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătea bărbaţii cu un creion peste testicule. Aproape în toate mărturiile este pomenită drept “sadica Vida”.

„E adevărat că a fost foarte dură cu unii. Metoda ei era bătutul la testicule, în special pentru cei care erau împotriva sârbilor. Bătea de rupea pământul. Îmi amintesc că a venit o dată şi după mine, dar nu m-a anchetat ea”, a povestit Emil Sebeşan, unul din supravieţuitorii „Experimentului” de la Piteşti. Sebeşan a cunoscut-o foarte bine pe „Vida” cu care s-a revăzut în anul 2000. „În 1945-1946 am cunoscut-o la Becicherecul Mic, locul unde s-a născut. Eu făceam curte unei fete de acolo. Ne-am reîntâlnit la o nuntă, tot la Becicherecu Mic. I-am spus atunci de comportamentul ei. A spus că nu discută cu mine problema asta. Şi că nu am ce să îi reproşez eu”, a mai spus Sebeşan.

A scăpat de execuţie

Vidosava Nedici a devenit funcţionară şi traducătoare de limbă sârbă la Siguranţă, apoi la Securitatea din Timişoara, în 1946. Din 1949, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, cu gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. „A trăit la Viena, dar de acolo s-a mutat la Belgrad, acum aproape 40 de ani”, spunea Sebeşan în 2010.

În 2009, la 86 de ani, “Vida” Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, de limba sârbă. O mie de oameni spun că i-am bătut, eu singură spun că nu”, declarat acesta acum patru ani.

La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto. Nu s-a căsătorit şi nu a avut copii, iar ultimele informaţii despre ea spuneau că trăia dintr-o pensie decentă în capitala Serbiei, unde nimeni nu are cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România.

[…]

Călăii rezistenţei din munţii Banatului

Mai mulţi gradaţi din Securitate s-au ocupat de urmărirea, capturarea şi anchetarea luptătorilor de rezistenţă din Munţii Banatului, anchete care s-au finalizat cu 22 de condamnări la moarte, dintre care 13 au şi fost puse în aplicare.

Acţiunea de capturare a partizanilor a fost condusă de maiorul Aurel Moiş, coordonatorul Comandamentului Unic Timiş în 1949, provenit din vechea Siguranţă. „Când va deveni maior de Securitate, îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi, al arestaţilor şi va fi răspunzător de uciderea partizanilor şi răsculaţilor din părţile Banatului, ca şi de deportările bănăţenilor în Bărăgan”, scria Cezar Zugravu, care a avut de a face cu Moiş ca student, în cartea „Mărturii ale suferinţei”.

La acţiunile îndreptate împotriva rezistenţei din Munţii Banatului, înfrântă până în a doua jumătate a anilor ’50, au mai participat maiorul Ion Irinca, anchetatorul Traian Lois, căpitanul Gheorghe Mihălceanu sau caporarul Grigore Nedelcu.

Coordonatorul echipei de anchetatori în primii ani ai Securităţii timişene, el însuşi un anchetator descris ca „plin de zel şi sadism”, era Martin Schnellbach. Acesta fusese, în anii ’30, un communist ilegalist, la fel ca şi Viliam Ştescai, un căpitan cunoscut ca un anchetator feroce. Un alt torţionar care a căpătat renume la Timişoara în primii ani după război a fost Alexandru Plăcintă, un locotenent-major de Securitate de o cruzime devenită notorie printre cei care aşteptau să fie anchetaţi. La un moment dat securistul ar fi fost bătut atât de rău, încât ulterior nu a mai anchetat pe nimeni. Conform comunism.ro, tânărul „frontierist” care l-a bătut a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat mai repede, în 1964.

Securiştii Revoluţiei

Agenţii de Securitate implicaţi în evenimentele din decembrie ’89 au fost şi ei numiţi torţionari, deşi poate descrierea nu a fost exactă pentru fiecare caz. Cele mai cunoscute nume sunt cele ale securiştilor care interogau răniţii de la Spitalul Judeţean, ei fiind responsabili şi pentru dispariţia cadavrelor trimise la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti.

Fostul adjunct al şefului Miliţiei Timiş, Ioan Corpodeanu, membru al Lotului “Timişoara”, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav. El este cel a care a trimis la Bucureşti, pentru incinerare, primele cadavre ale revoluţionarilor ucişi, împreună cu şeful său, Ion Deheleanu, şi cu colonelul de Securitate Ioan Ghircoiaş. Corpodeanu a fost graţiat de Ion Iliescu, în ultima sa zi ca preşedinte, chiar la 15 ani de la declanşarea Revoluţiei. Fostului maior de miliţie Iosif Veverca a fost şi el arestat pentru implicarea în evenimentele sângeroase din 17-18 decembrie 1989 de la Timişoara. A fost condamnat definitiv, la 25 august 1997, de Tribunalul Militar Bucureşti, la 15 ani de închisoare, pentru uciderea unui tânăr. A scăpat de puşcărie pe motive medicale, iar în ultimii ani a practicat avocatura.

• Exclusiv/ Drama unui fost deţinut politic: “A fost ca la Auschwitz, doar că nu ne-au gazat”

Constantin Vlasie povesteşte despre cea mai cumplită metodă de distrugere a personalităţii umane inventată şi aplicată de comunişti. Pentru tortura îndurată în Lagărul de exterminare Gherla, gălăţeanul cere statului român despăgubiri de 600.000 lei.

Pentru Constantin Vlasie, calvarul a început în a patra zi de Paşti, pe 27 aprilie 1949, cu 17 zile înainte să intre la Bacalaureat. Era elev la Liceul „Roman Vodă”, din oraşul Roman, judeţul Neamţ. În 1948, s-a înfiinţat Securitatea, iar în 1949, a făcut parte dintr-un prim lot de persoane arestate de sinistra instituţie. Motivul: «uneltire împotriva ordinii sociale – articolul 209 Cod Penal».

Prin decizia 1.566 din 12 decembrie 1949 Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat la şase ani de puşcărie. Comuniştii i-au arestat toată familia „Făceam propagandă împotriva regimului comunist care abia se instaurase. Eram convinşi că vom reuşi să schimbăm ceva. Eram tineri şi credeam în şansa noastră. Asta până când un prieten, Titi Fântână, a vorbit de faţă cu un coleg de şcoală, Dan Manole. Acesta din urmă ne-a pârât la Securitate şi am fost arestaţi”, povesteşte cu amărăciune fostul deţinut.

Gherla – casa iadului

Au urmat clipe groaznice. A fost considerat „duşman al poporului” şi a fost ţinut şase luni în beciurile Securităţii, fiind anchetat zi şi noapte. A fost încarcerat la închisorile „Galata” Iaşi, Jilava, Peninsula Valea Neagră, Poarta Albă şi Gherla. Calculul comuniştilor era, după cum afirmă Constantin Vlasie: «Să radă de pe faţa pământului toată elita românească, pe toţi care încercau să gândească, iar poporul să devină o masă uşor de manevrat».

Fostul deţinut politic consideră că torţionarii comunişti au fost la fel de răi ca hitleriştii. „Au fost diabolici. Ne puneau să mâncăm fecale, dormeam pe jos, ne băteau la tălpi până leşinam. Erau zile când nu ne scoteau deloc afară.

Biletul de călătorie la ieşirea din închisoarea Gherla

Nevoile le făceam în aceeaşi cameră. Era un miros infect. Baie făceam odată pe săptămână. Ne băgau sub duş rece. A fost la fel ca la Auschwitz, doar că nu ne-au gazat. Închisorile erau pline de oameni nevinovaţi”, îşi aminteşte ororile prin care a trecut Vlasie Constantin.

«Eram un cadavru pe verticală»

La Gherla, a trecut prin „reeducare”. Pe lângă bătăile aplicate, s-au organizat ritualuri demenţiale pentru distrugerea morală a victimelor. „Au vrut să ne demoleze moralul. Aveau metode diabolice pentru a ne face să renunţăm la credinţa noastră şi să ne închinăm lor. Ajunsesem un cadavru pe verticală. Nu vă puteţi imagina cum arată Iadul. Mureau oamenii pe capete. Cădeam din picioare de foame şi foştii torţionari se lăudă acum la televizor că ne dădeau să mâncăm ciocolată. Când am ieşit din închisoare am aflat că cel care mă turnase, Dan Manole, devenise colonel de Secutitate la Constanţa”, spune revoltat fostul deţinut politic.

Toată familia arestată

Securiştii nu s-au oprit până ce nu i-au distrus întreaga familie şi i-au confiscat întreaga avere, casă, teren, animale şi cereale. „Tatăl meu a fost închis pe motiv că era chiabur şi că făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Mama a fost condamnată la 52 de zile de închisoare pentru sabotaj. Fratele meu a fost inchis la Jilava pe motiv că nu a denunţat un coleg de facultate care frecventa librăria «Americana»”, povesteşte fostul deţinut politic.

Şi-au schimbat hainele şi conduc tot ei

Bătăile şi foametea din temniţă nu l-au făcut să-şi piardă speranţa că torţionarii săi vor plăti pentru faptele lor. „Mi-e scârbă de tovarăşul Ion Iliescu când îl văd zilnic la televizor. Nu pot uita că, după 43 de ani de comunism, i-a făcut golani pe studenţi în Piaţa Universităţii. E strigător la cer. Iliescu juca tenis cu Ceauşescu şi acum face pe moralistul. Aceşti torţionari trebuia să zacă în puşcării, nu să pună mâna pe putere”, declară revoltat fostul deţinut politic.

La 81 de ani, Vlasie Constantin, a dat în judecată statul român şi cere daune morale în valoare de 600.000 lei, pentru cei şase ani de viaţă sacrificaţi în temniţele comuniste. „Tu nu înţelegi şi nici nu poti pricepe. De ce în drumul lor către lumină/ Se prăbuşesc în lanţuri făr’de vină/ Cei ce zidesc o lume care începe“

“Mai am o singură dorinţă: vreau ca poporul român să nu mai fie superficial. Avem nevoie de spiritualitate“.

• Torţionarii Sibiului

Colonelul Gheorghe Crăciun, fost şef al Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, despre care se spune că a inventat ca şi instrument de tortură carcera de 60 de centimetri pătraţi pe 60 de centimetri pătraţi căptuşită pe interior cu cuie, şi maiorul Nicolae Briceag, fost şef al Serviciului Raional de Securitate Sibiu sunt persoane care au intrat în istorie pentru cruzimea de care au dat dovadă în pedepsirea opozanţilor regimului comunist.

Potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, viitorul colonel de securitate Gheorghe Crăciun s-a născut într-o familie de ţărani greco-catolici cu şase copii, fiind de profesie cazangiu. Absolvent a patru clase la şcoala industrială de ucenici, Crăciun a ocupat, începând cu venirea comuniştilor la putere, mai multe funcţii în aparatul de represiune: chestor şi prim-chestor de poliţie la Poliţiile Sibiu, Cluj şi Constanţa (1945 – 1947); inspector de Siguranţă la Inspectoratul Regional de Siguranţă Sibiu (1947, aug. 1948); şef al Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu (sept. 1948 – 1951); şef al Direcţiei de regionale de Securitate Craiova (1951 – 1952); director adjunct al formaţiunii 0722 Constanţa/Centrul de Coordonare Constanţa din DLCM (23 oct. 1952); director al Întreprinderii de construcţii a MAI (1954); şef al Grupului operativ din munţii Făgăraş (1954); locţiitor (1955 – 1956) şi şef al Direcţiei regionale MAI Braşov (feb. 1956 – nov. 1958); comandant la penitenciarul Aiud/formaţiunea 0622 (nov. 1958 – 31 dec. 1964); locţiitor al şefului Direcţiei a III-a din MAI (ian. 1965 – 1967); locţiitor al şefului Direcţiei I din CSS (ian. 1968).

Torţionarul partizanilor

În calitate de şef al Direcţiei regionale de Securitate Sibiu, Gheorghe Crăciun a anihilat mai multe grupuri de partizani din zona Făgăraş, printre care şi grupul lui Nicolae Dabija şi a arestat personal pe Vaida Voievod, A.C. Cuza, Emil Haţeganu, precum şi persoane de etnie germană din regiune. Gheorghe Crăciun a rămas cunoscut în istoria sistemului concentraţionar comunist ca acela care a implementat la Aiud, în perioada directoratului său (nov. 1958 – dec. 1964), procedeul „reeducării târzii”. Potrivit DGP, în această perioadă, aici au avut loc cele mai multe decese din istoria formaţiunii carcerale. În comparaţie cu reeducarea de tip Piteşti (petrecută în intervalul 1949 – 1952), la Aiud au fost fost utilizate alte tehnici („metodele lente, şocurile psihice, picătura chinezească şi mutaţiile de natură să dezechilibreze psihicul deţinuţilor”), mai puţin brutale, combinate într-un timp mai îndelungat, cu starea fizică şi psihică, în cele mai multe cazuri deplorabilă, a celor încarceraţi. Totuşi, unele lucruri au rămas nechimbate aici: izolarea, frigul şi foamea.

A murit fără să fie judecat

În decembrie 1998, împotriva lui Gheorghe Crăciun a fost depusă o plângere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvârşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind apoi schimbată în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun constată abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare; […] raţii alimentare reduse ori chiar suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale”. Într-o declaraţie dată procurorilor la 27 septembrie 1999, Gheorghe Crăciun preciza că este grav bolnav (surd şi aproape paralizat). Demersul procurorilor a fost tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.

Nicolae Briceag, croitorul ajuns şef al Securităţii din Sibiu

Nicolae Briceag (1916-1998) a fost la început croitor, apoi chestor de poliţie la Dej şi ulterior şeful Serviciului judeţean de Securitate Someş. Potrivit www.militiaspirituala.ro, sub pretextul „fugii de sub escortă”, i-a ordonat lui Vasile Paşca să-l asasineze pe Alexa Bel, din Târgu Lăpuş, care avea de executat un an de închisoare pentru vina de a nu-şi fi predat cotele obligatorii din produsele agricole. Era foarte crud în anchete şi ajutat de trei torţionari: Iulius Vaida, Sarta şi Deus. Una dintre victimele lor, Augustin Neamţu, a fost bătut până la fracturarea oaselor tălpilor.

La 23 noiembrie 1953 a fost nominalizat într-un „plan de măsuri informativ-operative în vederea lichidării bandei «Gavrilă Ioan»”, elaborat de Direcţia a III-a: „Sectorul I cu centrul în comuna Avrig, raionul Sibiu, care va cuprinde un număr de şase comune şi şase sate. Responsabil de sector: maior Briceag Nicolae, şeful Serviciului Raional de Securitate Sibiu, care va fi ajutat de nouă lucrători de securitate. Acest sector este important prin faptul că în raza lui domiciliază familia banditului Cişmaş Constantin şi cca 38 elemente, rude şi sprijinitori ai banditului. Tot în acest sector mai domiciliază şi femeia altui fugar, anume Raţiu David precum şi şase gazde şi elemente de sprijin ale acestuia”.

În decembrie 1954 a primit ordin verbal de la ministrul Drăghici să-l împuşte pe Ibrahim Sefit (zis Turcu), misiune executată de patru securişti, care au îngropat victima la marginea unei păduri. Vina fostului sprijinitor al comuniştilor era turbulenţa sa şi agresivitatea verbală împotriva comuniştilor ajunşi la putere, inclusiv a ministrului. Din 1956 a fost adjunctul comandantului Miliţiei regiunii Cluj, de unde s-a pensionat în 1967. Anul următor a fost interogat în cazul Sefit şi folosit pentru îndepărtarea ministrului Drăghici, fără a suporta consecinţele de rigoare pentru crima comisă.

• Torţionarul Ludovic Czeller a devenit spaima regiunii Crişana. Cine îi ajungea pe mână era victimă sigură

Nu exisă oraş în România unde torţionarii securităţii să nu-şi fi pus amprenta asupra deţinuţilor. În penitenciarul din Oradea, deţinuţii nu erau văzuţi cu ochi buni de aceşti călăi. Oameni puşi la zid, mâini arse, zile în şir de stat în picioare, sau obligatoriu ochelari atunci când erau bătuţi. Sunt doar câteva dintre practicile torţionarilor.

Ludovic Czeller a rămas în amintirea supravieţuitorilor lagărului comunist prin simularea execuţiilor. A făcut parte dintr-o „elită a morţii” ce a marcat sistemul concentraţionar din România anilor ’50. Numele său este legat direct de aplicarea „reeducării”. El tria deţinuţii, trimiţând loturile în diferite penitenciare din ţară, în special la Canal. Împreună cu Iosif Nemeş şi Tudor Sepeanu a reprezentat categoria „oamenilor de teren” implicaţi direct în evenimentele „reeducării”.

Fostul torţionar şi informator al Siguranţei şi-a început activitatea profesională ca ucenic într-o moară şi apoi strungar. Între 1919-1920, a participat la tentativa de bolşevizare a Ungariei. După colapsul republicii Sovietice Ungare, a fost internat în Abonz şi Neregyaza, de unde a evadat la 1 ianuarie 1920. S-a întors în România unde, după câţiva ani, în 1933, a fost arestat de Siguranţă pentru infiltrarea comuniştilor în sindicatele din Banat.

În 1940 a fost internat în lagărul de la Caracal, iar după dictatul de la Viena s-a întors la Oradea unde şi-a luat angajamentul faţă de Siguranţa maghiară de a nu mai activa în mişcarea muncitorească. Doi ani mai târziu, a fost arestat de Siguranţă şi predat contraspionajului, care l-a şi recrutat ulterior ca informator pentru a divulga activitatea unor membrii marcanţi din conducerea organizaţiei de partid orădene. De la statutul de informator al Siguranţei maghiare, Ludovic Czeller a reuşit performanţa de a fi numit în funcţia de comisar-şef la Chestura Poliţiei Oradea la 1 ianuarie 1945. A condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950. A rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale.

A devenit spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat” susţineau cei care au căzut pe mâna lui. A fost caracterizat ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Ludovic Czeller s-a sinucis la 3 iunie 1952.

Cei care au îndurat chinurile îngrozitoare ale torţionarilor îşi amintesc cum erau chinuiţi. Atunci când erau bătuţi purtau ochelari, în timp ce anchetatorii, mulţumiţi cu rezultatele obţinute, îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. Majoritatea deţinuţilor nu au avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Deţinuţii care nu erau de acord cu deciziile Securităţii le erau puse mâinile pe foc sau erau loviţi peste faţă, ori erau ţinuţi în picioare zeci de ore.

• Cine s-a “ocupat” de torturarea şi “reeducarea” duşmanilor comunismului din Sălaj

Potrivit istoricului Marin Pop, chiar dacă sălăjenii au avut mult de suferit de pe urma persecuţiei comuniste, neavând o închisoare proprie, Sălajul nu a avut, de-a lungul istoriei comuniste, torţionari celebri. “Călăii” duşmanilor comunismului din Sălaj au fost, în special, gardienii şi anchetatorii din închisorile comuniste din judeţele din jur, acolo unde erau duşi, la “reeducare”, sălăjenii.

Istoricul admite că ar fi putut exista abuzuri şi acte de cruzime fizică şi din partea reprezentanţilor Securităţii sălăjene, însă spune că nu sunt mărturii în acest sens. În documentele Institutului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii apare, la acest capitol, al reprezentanţilor opresiunii comuniste, un singur nume ce are legătură cu Sălajul. Este vorba despre cel al Evei Birtaş, născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, de naţionalitate evreiască (născută Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie croitoreasă, ea s-a căsătorit în 1935 cu Gavrilă Birtaş, şef al Siguranţei din Oradea şi, mai apoi, şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.

Ucis pentru că iubea aceeaşi femeie cu şeful Securităţii

În privinţa victimelor torţionarilor comunişti, cazurile sunt multe, unele celebre (cum este cel al Seniorului Corneliu Coposu). Sunt şi cazuri în care detaliile au ieşit la suprafaţă de curând. Aşa este, spre exemplu, cel al eroului de război Aurel Ionac, împuşcat în 1950 la ordinul şefului Securităţii din Dej, Nicolae Briceag, sub pretextul că ar fi luptat împotriva comunismului. De fapt, Ionac era îndrăgostit de o telefonistă, la fel ca şi Briceag. Femeia era căsătorită, iar soţul ei l-a denunţat pe Ionac că ar fi partizan. Briceag a profitat şi a dat ordin să fie ucis.

Aurel Ionac a fost deshumat, în iunie 2010, dintr-o groapă umbrită de un nuc, de la marginea satului Gâlgău, judeţul Sălaj, acolo unde a fost îngropat în urmă cu 60 de ani. Fiica lui Ionac, Elena, una dintre puţinele rude rămase în viaţă, a cerut ajutorul Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România pentru a-şi putea înmormânta creştineşte tatăl.

Tot satul ştie povestea plutonierului major decorat pentru fapte de arme. A fost împuşcat într-o noapte de vară, mişeleşte, de către securişti, care nu i-au adus la cunoştinţă adevăratul păcat de care se făcea vinovat. „Îi dădusem seara ultima cină. În noaptea de 21 spre 22 august 1950 a fost strigat afară, pe nume, şi a ieşit. Trei securişti îl aşteptau într-o maşină şi l-au forţat să plece cu ei. Nu am ştiut nimic de el, dar spre dimineaţă oamenii din sat ne-au spus ce s-a întâmplat“, şi-a amintit fiica lui Ionac, Elena Szervaczius.

Îngropat de prieteni

Trupul bărbatului a fost îngropat în dimineaţa zilei de 22 august, sau, după cum spun alţi martori ai acelor evenimente, în ziua următoare, de către trei localnici din Gâlgău. Carol Boboş, Ioan Suian şi Alexandru Ionac, chiar unchiul lui Aurel, fuseseră luaţi cu forţa din casele lor şi puşi să-şi îngroape prietenul, respectiv nepotul, ca pe un câine. De altfel, aşa-l şi considerau cei care nu au ezitat să-şi descarce mitralierele în el.

„«Hai, trageţi câinele ăsta în groapă»”, le-au spus securiştii groparilor“, povesteşte Vasile Viman, un martor indirect al acelor evenimente. La câţiva ani de la odioasa crimă, un nepot al bărbatului i-a pus o cruce de piatră la mormântul de sub nuc. Informaţiile deţinute de cei de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România îl indică autor al omorului pe securistul Constantin Vieru, alături de care s-au aflat şi Ludovic Dobondi, şi Augustin Tomşa. Fapta a fost săvârşită cu premeditare, fără să existe vreo sentinţă judecătorească de condamnare în privinţa victimei. Niciunul dintre ei nu mai trăieşte. Ordinul venise de sus, de la Nicolae Briceag, pe atunci şeful Securităţii Dej, care a ordonat împuşcarea lui pe motiv că ar fi luptat împotriva comunismului.

Triunghi amoros

Câţiva ani mai târziu, adevărul a ieşit la suprafaţă: Ionac avea o legătură de amor cu o femeie căsătorită, la care râvnea şi Briceag. Sătenii din Gâlgău nu-şi mai amintesc numele mic al femeii, dar ştiu că era soţia unui anume Chindrean, de altfel prieten cu Aurel Ionac. „Era o femeie frumoasă, telefonistă în comună. De ea era îndrăgostit însă şi maiorul Briceag“, spune arheologul Gheorghe Petrov, cel care a condus acţiunea de deshumare în Sălaj.

După război, instalarea regimului comunist a creat nemulţumiri în toată ţara. Aurel Ionac era unul dintre cei care şi-au arătat opoziţia faţă de noua conducere a ţării, intrând asfel în atenţia Securităţii. Manifestările vehemente împotriva noului regim erau cunoscute de Chindrean, prieten cu Ionac. Aşa că atunci când a aflat de sentimentele pe care le avea Aurel pentru soţia lui, nu a ezitat să-l denunţe securiştilor. Le-a spus că este partizan, iar informaţia a picat la ţanc pentru şeful de atunci al Serviciului Securităţii Poporului pentru fostul judeţ Someş. Nicolae Briceag a dat o dispoziţie personală că Ionac să fie ridicat de acasă la 21 august 1950 şi executat.

La acea vreme, Aurel Ionac era căsătorit, şi avea doi copii, un băiat şi o fată, Elena Szervaczius, singura rămasă în viaţă dintre rudele victimei. Elena şi fiul ei, Emil, au solicitat CICCR deshumarea cadavrului, pentru ca acesta să fie înmormântat creştineşte în cimitirul din sat.

Vrâncenii care s-au răsculat împotriva regimului şi care au trăit acum 60 de ani prigoana comunistă nu au avut şansa să afle cine au fost cei care i-au torturat, întrucât accesul la dosarele securităţii a fost blocat mult timp după anii 1990.

Abia în urmă cu mai mulţi ani, printr-un proiect al Institutului Român de Istorie Recentă şi sprijinit de „Academia Caţavencu” au fost publicate numele celor care au lucrat în fosta Poliţie Politică.

Prin proiectul „Lista lui Secu” au fost scoase la lumină numele a peste 4000 de securişti care au participat la torturarea foştilor deţinuţi politici. Teologul şi ziaristul vrâncean Valentin Muscă a fost cel care a publicat în premieră numele câtorva dintre securiştii care i-au anchetat cu duritate pe ţăranii din Vrancea care s-au opus colectivizării.

„Nume ca Ion Aramă, maiorul Avramescu, Gheorghe Boştină sau Gheorghe Babei au distrus destinul unei întregi generaţii. Datele sunt, din nefericire, sumare, informaţiile lacunare, iar fotografiile torţionarilor lipsesc cu desăvârşire pentru că accesul la informaţie este blocat tocmai de Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, din cauza manierei birocratice prin care se eliberează documentele solicitate”, scria Valentin Muscă în urmă cu şase ani în Ziarul de Vrancea.

Potrivit acestuia, printre securiştii care s-au evidenţiat prin maniera dură de anchetare a fost Gheorghe Boştină, fost locţiitor pentru pază şi regim la Penitenciarul Galaţi între anii 1957-1960. La vremea aceea Vrancea ţinea de Regiunea Galaţi, iar anchetele se desfăşurau în judeţul vecin.

În galeria torţionarilor comunişti, un loc aparte îl ocupă colonelul de Securitate Mauriciu Ştrul. Metoda de tortură prin care s-a remarcat era legarea deţinuţilor cu sârmă ghimpată şi umilinţele extreme înainte de executare. Îi plăcea să împuşte personal deţinuţii. Şi-a perfecţionat „stilul“ în timpul reprimării revoltelor ţărăneşti din Vrancea, din 1950-1951, unde securiştii aflaţi sub ordinele sale îi legau cu sârmă ghimpată pe cei prinşi, după care aceştia erau umiliţi şi scuipaţi, înainte de a fi executaţi, după cum se consemnează în „Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România“ al lui Vladimir Tismăneanu.

De la sediul Securităţii din Focşani a condus reprimarea revoltelor ţărăneşti din Vrancea din1950-1951. În afara torturilor cu sârmă ghimpată, a procedat şi la execuţii sumare a zeci de ţărani şi la distrugerea mai multor sate.

Cel mai dur torţionar s-a dovedit a fi însă Ion Aramă, comandant al Securităţii Poporului din Galaţi, care i-a torturat pe ţăranii răsculaţi de la Vadu Roşca. „Ne-au dus la Galaţi pentru proces, unde am luat bătaie cum nu-ţi imaginezi. Era un ofiţer, lovea numai la gât. După câteva zile se umflase gâtul cât capul, da’ n-am spus nimic criminalilor ăia”, îşi amintea de „călăul” Aramă ţăranul Niţu Stan, căpetenia răsculaţilor de la Vadu Roşca, condamnat la şase ani de închisoare, pentru „revoltă împotriva orânduirii sociale”.

În lucrarea „Rezistenţa armată anticomunistă din România”, scrisă de Ion Brişcă, este adus în faţă numele lui torţionarului Aramă. „În toamna anului 1957 şi iarna 1957/1958, a avut loc ultima mare răscoală a ţăranilor vrânceni din comunele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, reprimată sângeros de trupele de Securitate. În comuna Suraia, la 28 noiembrie 1957, ţăranii au pus pe fugă pe activiştii de partid veniţi să-i lămurească de avantajele colectivizării. În 2-4 decembrie 1957, ţăranii din Vadu Roşca au ridicat baricade la toate intrările în sat, oprind şi alungând pe străinii conduşi de “generalul” Ceauşescu. Comunişti erau turbaţi, căci lecţia revoluţiei din 1956 din Ungaria le era proaspătă în memorie. Ceauşescu a ordonat prim-secretarului P.C.R din raionul Lieşti să folosească regimentul de Securitate din Tecuci. Satul a fost înconjurat, la distanţă de 3 km, pentru ca tancurile şi maşinile să nu fie văzute. A doua zi era ger. A apărut armata, clopotul a dat alarma. Armata a deschis focul, fără somaţie, secerând cu mitralierele tot ce mişca, fără discernământ. Clopotarul a fost ciuruit de gloanţe. Satul cucerit era acoperit de sânge. Morţii au fost strânşi la marginea satului, duşi la Focşani cu camioanele şi îngropaţi în gropi comune. Răniţii şi peste 100 de arestaţi au fost duşi la Securitatea din Galaţi, unde comandantul Aramă a ordonat începerea unor anchete şi chinuri îngrozitoare. Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar Constanţa, iar recursul la Galaţi. La Răstoaca şi Boţârlău, ţăranii au ocupat primăriile şi au ars cererile de înscriere în colective, dar şi alte acte. Armata a deschis focul, folosind mitralierele şi tunul, ca şi la Suraia. O parte din ţărani au reuşit să ajungă în păduri, dar alte zeci au fost prinşi şi condamnaţi. Aşa a fost îngenuncheată populaţia regiunii Galaţi”, scrie Ion Brişcă.

Toader Gheţu l-a turnat pe Liviu Ioan Stoiciu

Este şi cazul lui Toader Gheţu, fost maior de securitate, devenit după Revoluţie mâna dreaptă a lui Marian Oprişan la Consiliul Judeţean Vrancea şi mai apoi apărătorul copiilor, ca director la Direcţia pentru Protecţia Copilului Vrancea, funcţie din care a ieşit la pensie.

Toader Gheţu, a pierdut definitiv acţiunea intentată CNSAS, prin care solicita să se constate că instituţia nu avea dreptul să îi verifice dosarul de colaborator al Securităţii, întrucât singur recunoscuse acest lucru.

Toader Gheţu a recunoscut că a fost ofiţer al fostei Securităţi până în 1992, susţinând însă, ca mai toţi colegii săi deconspiraţi, că în urma notelor informative pe care le semna nimeni nu a fost arestat sau trimise în judecată.

Printre persoanele „urmărite” de Gheţu s-au aflat foarte mulţi dizidenţi ai regimului comunist, printre care şi scriitorul Liviu Ioan Stoiciu.

După 1990, Toader Ghetu a lucrat în Primăria Mărăşeşti, la Prefectura Vrancea şi, ulterior, la Consiliul Judeţean. În 2003, deţinea funcţia onorifică de reprezentant al comunităţii în Comisia pentru probleme sociale, standarde profesionale, consultanta şi drepturile omului, din cadrul Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică. Ulterior, în 2005, a devenit director la Protecţia Copilului Vrancea.

[…]

• I-a torturat pe muncitorii care s-au revoltat în 1987 la Braşov, dar a ajuns deputat

Ristea Priboi s-a născut în 1947 în Dolj, este un fost ofiţer de securitate, a fost angajat al SIE şi politician după revoluţie.

Potrivit Wikipedia, Ristea Priboi a absolvit Şcoala de Securitate de la Băneasa în 1968 şi a obţinut în 1971 o diplomă de absolvire la drept. Cu un an înainte, la 1 ianuarie 1970 a fost încadrat ca ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe. A fost trimis în mai multe misiuni de spionaj în Europa.

După 1989, odată cu dispariţia Securităţii, Ristea Priboi a devenit ofiţer în cadrul Serviciului de Informaţii Externe. A fost consilier al premierul Adrian Năstase şi deputat PSD de Vrancea, în perioada 2000-2004.

Trecutul lui Ristea Priboi la Securitate a generat mai multe scandaluri. Werner Sommerauer un fost participant la Revolta din noiembrie 1978 de la Braşov l-a acuzat pe Priboi că ar fi fost unul dintre actorii reprimării manifestării. Potrivit lui Sommerauer, Priboi l-a lovit peste palme, l-a întins pe masă şi l-a lovit peste tălpi atât de tare încât îi crăpaseră tălpile de la pantofi. Ristea Priboi i-a dat în judecată pentru aceste acuzaţii pe Werner Sommeraurer şi pe istoricul Marius Oprea, dar a pierdut procesul.

Un muncitor de la uzina Tractorul a susţinut şi el că a fost torturat de Ristea Priboi în 1987. Mărturia a fost luată de istoricul Stejerel Olaru, sub formă de interviu înregistrat pe o casetă audio, de la Gheorghe Duduc. El l-a recunoscut pe Priboi după ce l-a văzut la televizor în 2002. „Stătea în picioare între două mese şi a asistat la întrebările care îmi erau puse de către cei trei indivizi necunoscuţi. Dintre toţi cei care se aflau în cameră, Priboi a fost singurul care nu s-a recomandat. Făcea nişte semne către cei care erau acolo, inclusiv către cel care mă tortura“. Duduc a precizat ca în urma semnelor făcute din ochi, din umeri şi din cap de către Priboi, el era lovit mai tare, la stomac şi la ficat. Ristea Priboi a fost suspectat de mai multe infracţiuni economice după revoluţie, dar nu a fost găsit vinovat. A mai fost cercetat în dosarul „mătuşa Tamara”.

• Metodele sălbatice de tortură ale miliţienilor bucureşteni. Cine au fost cei care au păstrat liniştea şi devotamentul comuniste cu bâta

Cei mai mulţi torţionari proveneau din familii nevoiaşe, erau fie ţărani săraci, fie muncitori necalifcaţi angajaţi în perioada de dinainte de comunism la treburile migăloase din afacerile interbelice. Alţii erau foşti infractori, arma perfectă a comuniştilor pentru a-i educa pe „intelectuali“. Jilava sau Văcăreşti sunt doar o parte dintre umbrele terorii în care torţionarii erau regi ai durerii bucureştene.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este una dintre cele mai cunoscute organizaţii din România care se ocupă de studierea arhivelor comuniste şi care a publicat nenumărate cărţi pe tema întregului sistem coercitiv al regimului comunist, pornind de la detenţiile politice, la taberele de muncă şi până la cele mai sadice metode de ”reeducare” comuniste.

O altă organizţie specializată pe “aparatul” torţionar comunist care a întocmit o listă cu cei mai periculoşi torţionari din România este Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorial Sighet. Lista agenţilor, ofiţerilor şi comandanţilor din penitenciarele din Bucureşti este extrem de lungă, însă vom încerca să redăm o bună parte a celor mai sonore nume.

Anghel Marin, căpitan la arestul din strada Uranus, Bucureşti

În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi i-a smuls părul. De asemenea, potrivit site-ului 360romania.eu, a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.

Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti

A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca „nefolositoare pentru anchetă“ obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.

Locul cel mai frecvent unde erau duşi deţinuţii politici în Bucureşti este celebrul Fort 13 Jilava, temuta închisoare. Recent a fost organizată o expoziţie în cadrul închisorii, reprezentanţii Penitenciarului Jilava susţinând că intenţia este de a transforma clădirea într-un memorial.

Nicolae Moromete sau „Maromet – bestia cu chip de om”

Fost comandant al închisorii Jilava în anii 1950, este unul dintre cei mai cruzi torţionari ai regimului comunist. Deţinuţii care „i-au trecut prin mâini” îl descriau ca fiind un analfabet, rău ca un câine turbat. Născut în satul Gherăieşti, judeţul Olt, şi fost om de serviciu la Primăria Capitalei în timpul generalului V. Dombrovschi, a ajuns locotenent în luna mai a anului 1950. Comandant al Jilavei până în anul 1952 avea ca ajutoare o mulţime de călăi cu care-i teroriza pe deţinuţi. El era cel care împuşca pe cei condamnaţi la moarte prin „sentinţe“ sau neoficial schingiuia şi tortura până la exterminare.

Maromet era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Unii susţin că avea chiar obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

Mâna dreaptă a lui Maromet

Ca în orice sistem coercitiv există întotdeauna supuşii veşnic solidari şefilor. Un astfel de exemplu este mâna dreaptă a comandantului închisorii Jilava, locotenentul Ştefan. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.

Gheorghe Enoiu, supranumit „Măcelarul de la Interne”

Enoiu a fost un colonel de Securitate, fost director al Direcţiei de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne. Celebru pentru cruzimea cu care îi bătea pe cei anchetaţi, Enoiu a participat la câteva dintre cele mai cunoscute anchete printre care se numără şi liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, liderii stalinişti Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca.

O altă anchetă extrem de dură pe care Gheorghe Enoiu a coordonat-o a fost cea a deţinuţilor torţionari implicaţi în aşa-numitul proces de reeducare de la Piteşti. Grupul condus de fostul student legionar Eugen Ţurcanu a fost anchetat, între 1952 şi 1954, de serviciul condus de Gheorghe Enoiu. 22 de inculpaţi sunt condamnaţi la moarte după un proces ţinut cu uşile închise, iar 16 dintre ei, inclusiv Ţurcanu, au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Dintre ceilalţi 6 condamnaţi, 4 au murit ulterior tot la închisoarea Jilava, în secţia specială de exterminare numită Casimca.

Tot Enoiu este cel care coordonat anchetele studenţilor ieşiţi în stradă în toamna anului 1956, când s-au organizat mai multe mişcări de protest prin ţară ca ecou al Revoluţiei din Ungaria. Anchetele au fost extrem de dure, aşa cum foarte bine povesteşte unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi politici, scriitorul Paul Goma, student la acea vreme.

L-a bătut în cap până a înnebunit şi s-a spânzurat

Pe pagina sa de internet oficială, Paul Goma a publicat o „Listă a securiştilor, 1949-1989”. Despre Gheorghe Enoiu, scriitorul explica: „ENOIU GHEORGHE – căpitan în 1956, când se ocupa de legionari şi de studenţi. Altfel numit „Măcelarul” – erau mulţi măcelari în Securitate. M-a bătut şi pe mine (floare la ureche pe lângă ce au pătimit Petrişor, Ivasiuc, Cocioran, Costică Iliescu). El este vinovat de moartea studentului Ştefan Negrea; l-a bătut în cap, numai în cap – până a înnebunit – s-a spânzurat la Gherla”, scria Goma.

Maiorul Butyka Francisc

Şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Cum era de aşteptat, Ecaterina a refuzat, ceea a dus la moartea deţinutei.

Sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro