Cumpără Acum

marți, 16 august 2016

Povestea nespusa a marcii ARO, fabrica de spagi si datorii colosale

ARO Campulung, o fabrica uriasa din care au plecat sute de mii de vehicule in toata lumea. O fabrica in care lucrau si 15.000 de muncitori. Transformata intr-o ruina in doar cativa ani. Un nume care i-a saracit pe multi si i-a facut miliardari pe altii. Un nume care a nascut afaceri si a hranit partide. Iata povestea masinii de teren ARO.


Scurt istoric al marcii: de la IMS la ARO

Istoria ARO incepe in 1885, cand pe amplasamentul fabricii de vehicule se realizau acum mai bine de 100 de ani produse pe baza de hartie si celuloza. Uzina a fost dezafectata dupa Primul Razboi Mondial, iar in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, a fost inaugurata o fabrica de componente pentru avioanele IAR. Un pas important in reprofilarea pe domeniul auto a fost sfarsitul razboiului si transformarea locatiei in ateliere de reparatie pentru vehiculele militare romanesti si rusesti. Ulterior, in 1953, fabrica deja se numeste Intreprinderea Metalurgica de Stat si incepe sa fabrice piese pentru vehiculele rusesti GAZ 69. Urmeaza apoi realizarea de cutii de viteze si alte componente, iar in 1957, romanii cer licenta rusilor de a fabrica un model propriu, bazat pe unul rusesc.
Primul automobil de teren romanesc este IMS 57 (de la numele intreprinderii si anul fabricatiei). Dupa realizarea a 914 exemplare de IMS 57, fabrica incepe sa produca modelul IMS 59 urmat de modelul M461 (Muscel, numarul 4 al prototipului si anul fabricatiei). Cel din urma este fabricat in peste 80.000 de exemplare, mai bine de jumatate fiind exportate.
Ca o evolutie fireasca, uzina a vrut un model propriu. Asa s-a nascut fabrica dedicata productiei de automobile, numita ARO (Automobile Romania) si seria de ARO 24 in 1972. Acest automobil era de productie proprie romaneasca, fara sa fie inspirat de niciun alt model strain. A mai urmat incepand cu 1980 fabricarea seriei ARO 10, acesta fiind si ultimul model produs la Campulung.

Imagini pentru IMS 57

Furturile angajatilor ARO: cine nu pleca acasa cu o planetara sau un set de pistoane era luat la misto de colegi

Daca astazi, furtul este un fenomen "normal", de care auzim zilnic la stiri, pe vremea lui Ceausescu era... la fel. La uzina ARO, inainte de Revolutie, angajatii nu erau controlati la iesirea din unitate. Romania se mandrea cu doua orase cladite pe industria auto: Campulung si Mioveni. In fabrica ARO, la fel ca si in fabrica Dacia, inca din anii '80, angajatii din toate cele patru fabrici (fabrica de prelucrari, fabrica de piese, fabrica montaje, fabrica scule si matrite) si sectii subdivizate furau piese pentru un castig in plus fata de salariu. Daca astazi, furtul este un fenomen "normal", de care auzim zilnic la stiri, pe vremea lui Ceausescu era... la fel. La uzina ARO, inainte de Revolutie, angajatii nu erau controlati la iesirea din unitate. Motiv pentru care, un strungar ce prelucra zilnic in jur de 12 bascule, una o lua acasa. La fel si cei care produceau planetarele sau alte piese mecanice sau de motor. Numai cei care lucrau in sectiile de asamblare a pieselor produse in afara fabricii, nu puteau sa bage mana asa de adanc, in fiecare zi.
Dupa Revolutie, furturile din fabrica au luat o alta dimensiune. Angajatii plecau zilnic cu planetarele bagate pe maneca halatului de lucru, cu zeci de rulmenti in sacose sau cu piese de suspensie si directie infasurate in ziare. Cei care au trait acele momente ne-au povestit de cazuri in care elemente intregi de caroserie, precum portiere, capote sau geamuri erau scoase peste gard si facute nevazute. Ba chiar si de caroserii intregi de ARO, transportate cu remorca si caruta.
De ce toate aceste furturi? Ce-i drept, angajatii ARO furau o nimica toata si nu prea se cunostea la productie, sefii de ateliere si divizii facand si ei parte din mecanismul prin care toata lumea fura. Cei care pastrau piesele pentru ei, erau foarte putini. Majoritatea, la fel ca la Mioveni, vindeau mai departe elementele furate magazinelor de piese auto. Cei care au trait in anii '90 vremurile din Mioveni sau Campulung povestesc ca la orice colt de strada opreai, in orice curte intrebai, puteai gasi piesa dorita. Iar magazinele de componente auto aveau stocuri uriase de piese de origine. Chiar si in ziua de azi, exista magazine de piese in Campulung care comercializeaza multe componente ARO originale, din anii '80-'90.

Ion Tiriac, trimis de Mercedes sa cumpere fabrica ARO, huiduit de angajati

Dupa Revolutie, cand ARO era inca o fabrica ce realiza peste 10.000 de vehicule pe an, in 1991, Ion Tiriac a venit cu elicopterul la fabrica ARO. Elicopterul a aterizat la intrarea in uzina, unde acum este o parcare goala. In momentul aterizarii, acesta a fost asteptat de o echipa de filmare, dar si de directorii de la ARO. Angajatii fabricii au iesit in fata uzinei ca sa vada despre ce e vorba. Cand si-au dat seama ca Tiriac, despre care se stia ca e bun prieten cu Presedintele Mercedes-Benz de la acea vreme, are de gand sa cumpere uzina, au inceput si huiduielile si protestele muncitorilor: "Nu ne vindem tara! Nu ne vindem tara!" strigau la unison lucratorii de la ARO, pesemne gandindu-se ca nu vor mai putea fura in voie dupa o eventuala privatizare. La o luna de la plecarea lui Tiriac a venit raportul celor de la Mercedes care spunea ca nu au ce sa cumpere si ca nu vor investi la Campulung.
In afara de Mercedes, si cei de la Nissan au cochetat cu ideea de a cumpara uzina, imediat dupa ce nemtii si-au aratat dezinteresul fata de o fabrica extrem de prost organizata si slab dotata. Nici Nissan nu a materializat nimic, la fel ca si alti straini care au venit ulterior: canadieni sau francezi.


Directorii ARO, pusi in functie de Vacaroiu, miliardari peste noapte

Fabrica ARO era una de stat. Pe vremea FDSN-ului (fostul PSD), cand Nicolae Vacaroiu a fost prim-ministru, directorii celor 4 fabrici de la ARO au fost pusi pe criterii politice, acestia punand la randul lor directorii de sectii pe criterii nepotiste. Si pentru ca discutam de o companie de stat, sustinuta financiar de catre acesta, directorii ARO si-au permis, cu sustinerea ministrilor de la putere, sa transforme uzina ARO intr-o fabrica de bani pentru propriile buzunare.
Un ARO costa in 1989 110.000 de lei si se cumpara numai cu aprobare de la Ministru Inainte de 1989, cine dorea sa cumpere un ARO avea doua posibilitati: trebuia sa astepte randul cu anii sau dadea spaga. Adica ori te inscriai pe lista de asteptare dupa ce depuneai cel putin o jumatate din pretul autoturismului si dovada autentificarii la notariat ca nimeni din familie nu mai poseda alta masina, ori apelai la o relatie prin care sa-i poti da o spaga unui director sau cuiva din ministerul de comert.
Prima varianta incepea cu un drum la Ministerul Comertului Interior cu o cerere, daca aveai norocul sa-ti fie aprobata de tovarasa ministru Ana Muresan, si, dupa verificari, erai trecut pe o lista speciala. O data lista intocmita si aprobata, asteptai cuminte sa-ti vina randul. Telefonul suna, iar urmatorul drum era la poarta fabricii unde plateai circa 110.000 de lei (pretul final al unui ARO).
Dupa Revolutie, aceste interdictii impuse de PCR cu scopul de a vinde peste 95% din productia ARO la export, au disparut. Orice roman isi putea cumpara incepand cu 1990 un automobil ARO fara sa mai astepte ani la rand si sa faca o multime de drumuri. In 1990-1991, cine dorea sa-si cumpere o Dacie sau un ARO o putea face foarte usor, direct la poarta uzinelor. Un automobil Dacia 1310 costa 85.000 de lei iar un ARO era 120.000 de lei. Cererea era atat de mare, incat unele exemplare se vindeau netestate si fara anumite piese montate: roata de rezerva, oglinzi, etc. Chiar si asa, in primul an de la liberalizarea vanzarii directe, la poarta uzinei erau cozi de oameni, majoritatea tarani agricultori, care veneau sa cumpere un ARO cu sacii de bani la ei.
Cand au realizat ca un ARO nu este profitabil pentru ei si cei de sus care i-au pus in functii daca se vinde la poarta fabricii cu pretul real, directorii uzinei au oprit imediat vanzarea directa catre persoanele fizice in 1991. Si, la fel ca pe vremea lui Ceausescu, oamenii de rand nu au mai putut cumpara un ARO direct de la fabrica.
 
Firmele de apartament: cum ajungea un ARO sa se vanda cu adaos de 500%

Un ARO avea cost total de productie circa 80.000 de lei si se vindea cu 120.000 de lei. Insa pe directorii uzinei nu ii interesa cresterea bugetului fabricii, ci cresterea propriilor venituri. Asa au luat nastere dealerii exclusivi ARO, cu sedii in apartamente. Aceste firme de garsoniere sau apartament le apartineau chiar directorilor fabricii. Cine vroia sa se faca dealer autorizat ARO, trebuia sa dea o spaga extrem de grasa conducerii uzinei, pentru a face un contract special. Asadar, masinile ARO se vindeau acum doar prin aceste firme de apartament, vreo 20 la numar in Campulung in 1992.
In 1991, cand s-a facut si schimbarea monedei, un ARO avea pret de fabricatie de 750.000 de lei. Si la poarta uzinei ar fi costat 1.200.000 de lei. Dar nu-l mai puteai cumpara de la fabrica, ci de la dealer. La dealer, masina avea un pret de 3.500.000 de lei. Cu diferenta de pret iti puteai cumpara un apartament la acea vreme. Si dealerii vindeau zeci de masini pe zi, iar diferenta de pret ajungea in buzunarele directorilor si in cele ale politicienilor FDSN (PDSR).
Directorii ARO au profitat de faptul ca romanii nu au avut acces la aceasta masina zeci de ani si au speculat dorinta romanului de a plati preturi aberant de mari cu ochii inchisi. Si au avut dreptate. Masinile ARO se vindeau la preturi colosale, cu adaos-uri si de 500% fata de pretul de productie, si se vindeau ca painea calda. Atat de bine se vindeau pe piata interna, incat exportul a fost lasat de izbeliste.
ARO Campulung avea contracte mari cu zeci de tari, carora urma sa le livreze mii de vehicule (majoritatea conduse de dictatori, prieteni de-ai lui Ceausescu, din Africa si America de Sud). Contractele au fost realizate inainte de '89 si sumele erau deja stabilitate, motiv pentru care directorilor din 1992 nu le iesea niciun ban in plus. Asadar, contractele cu strainatatea care ar fi putut asigura uzinei si angajatilor o stabilitate pentru multa vreme, au fost reziliate si fabrica s-a axat doar pe vanzarile la nivel national, adica locul in care ieseau miliarde.


Jecmanire pe doua fronturi: la vanzare masinilor si la cumpararea materiilor prime

Directorii ARO au impus vanzarea masinilor prin dealeri, ca sa poata tripla pretul unui vehicul, diferenta ramanand in propriile buzunare. Insa asta nu a fost de ajuns. Pentru ca ei detineau puterea suprema, cu sustinerea PDSR-ului, partidul la conducere incepand cu 1993, s-au gandit ca mai pot face un jaf: de ce sa cumpere uzina ARO piese, componente, materii prime si subansamble direct de la furnizori, cand le poate cumpara de la un intermediar la preturi duble sau triple? Asa au aparut si firmele de apartament de la care uzina ARO cumpara piesele si materia prima.
Mai exact, un prieten de-al directorului isi facea o firma de vanzare piese auto. El cumpara, de exemplu, motoarele de Brasov cu 25.000 de lei bucata si le vindea, ulterior, uzinei ARO la pretul de 65.000 de lei/bucata. Sau achizitiona pompe de frana de la MEFIN Sinaia cu 1500 de lei bucata si le vindea uzinei cu 2500 de lei/bucata. Contractele erau facute, semnate si aprobate de directorii uzinei cu buna-stiinta.
Un ARO se vindea la inceputul anilor '90 cu o pierdere de 50.000 lei/exemplar Asadar, uzina ARO si angajatii sai nu vedeau niciun ban in plus, nu se strangeau bani pentru investitii noi sau pentru modernizari si nici pentru calificarea muncitorilor. Ba mai mult, in anii '90, un automobil ARO ajungea sa se vanda cu o pierdere de aproximativ 50.000 de lei/exemplar. Adica uzina producea masina la un cost total de 650.000 de lei/bucata si dealerul o lua cu 750.000 de lei. El o vindea cu peste 2 milioane persoanelor fizice. Insa, din cauza ca uzina avea contracte frauduloase cu firmele intermediare de piese si materie prima, masina avea la finalizarea fabricatiei un pret total de 800.000 de lei. Chiar si asa, uzina o vindea cu 750.000 dealerului, pentru un profit maxim, desi avea o pierdere uriasa. Daca inmultim aceste sume cu aproximativ 1000 de exemplare de ARO fabricate lunar, ajungem la sume colosale, disparute in neant.
 
Fabrica ARO, creditata de proprii directori si dealeri

Furturile continue, atat din partea angajatilor, care erau lasati sa fure cu o mana de directorii care furau cu doua maini, cat si furturile conducerii, lipsa unui management gandit pentru dezvoltare si totalul dezinteres al autoritatilor statului fata de ARO, au dus in cele din urma la acumularea de datorii uriase: de ordinul miliardelor de lei. O parte din datorii erau insa platite de guvernul PDSR din bani publici, pentru ca erau interesati direct de banii care le veneau de la Campulung. In 1996 insa, guvernarea s-a schimbat. Si "conducta de bani" a fostului PSD a fost oprita. Moment in care la ARO au aparut primele semne de colaps.
Firmele de apartament, adica dealerii, ai caror patroni au devenit intre timp niste miliardari veritabili, si-au dat seama ca daca ARO nu continua sa produca masini, si ei vor da faliment in curand. Asadar, la ARO au avut loc niste schimbari. Dealerii, care erau mult mai puternici si mai bogati decat uzina, au inceput sa crediteze fabrica pentru a putea continua fabricarea masinilor. Adica au imprumutat uzina ARO cu destui bani incat sa poata plati salarii si sa cumpere materie prima. Chiar si asa, numarul angajatilor de la ARO s-a micsorat de la 12.000 in 1989, la numai 8.000 in 1996.
Dealerii puneau la dispozitia conducerii ARO suficienti bani ca sa continue productia, in timp ce ei vindeau automobilele produse cu profituri imense. A fost insa o ultima tentativa de sustinere a fabricii, pentru ca la sfarsitul anilor '90 lumea incepuse sa "guste" masinile second-hand din strainatate si vanzarile nu mai erau la fel de mari.

Legea compensarii: cum a ajuns un leu sa valoreze 25 de bani

In perioada 1996-2000, cand ARO a vazut o cadere brusca, din cauza ca nu mai avea sustinere politica, datoriile numarau cateva milioane de Euro. Chiar si asa, "baietii destepti" au stiut sa profite de faptul ca ARO nu mai avea bani. Mai exact, prin legea compensarii de la acea vreme. Cum functiona ea?
ARO Campulung propunea in schimbul sumelor imprumutate sau al materiilor si materialelor cumparate, sa livreze autoturisme si piese de schimb la preturi absolut derizorii. De trei-patru ori mai mici decat cele de pe piata. Circuitul banilor in natura era cam acesta:
- o firma ii vindea uzinei ARO un lot de anvelope Victoria noi cu 3.000.000 de lei (set cumparat de la fabrica cu numai 1.200.000 de lei);
- uzina ARO nu avea bani ca sa plateasca lotul de anvelope;
- uzina ARO ii propunea firmei sa-i dea in schimbul pieselor supraevaluate, nu bani, ci autoturisme;
- firma primea autoturisme ARO vandute de uzina la un pret mai mic decat pretul de fabricare;
- firma vindea mai departe masinile si scotea un profit de 400%.
Asa s-a ajuns in anii '90 ca un leu sa valoreze de fapt... 25 de bani. Adica piesele tale care valorau 1 leu le vindeai, daca erai destept, cu 4 lei. Diferenta de pret intra tot in datoria ARO si se transforma tot in concedieri si in urcarea cu cativa pasi in plus mai aproape de faliment, in timp ce directorii storceau ultima picatura cu aroma de bani de pe urma uzinei de la Campulung. In timp ce ARO acumula datorii de sute de miliarde de lei, patronii firmelor de la care ARO se imprumuta au ajuns sa detina lanturi hoteliere si apartamente la Paris, retele de service-uri, cate trei-patru vile si adevarate colectii de masini de lux.

IATSA Campulung si firmele conduse de PSD care au jefuit uzina ARO

Desi nu vrem sa para un articol cu tenta politica, pomenirea partidului care este si azi la guvernare nu poate fi ignorata cand discutam de colapsul ARO. Si asta pentru ca cei mai mari oameni de afaceri care au profitat de ARO au fost din PSD, asa cum ne spune si o ancheta realizata de Romania Libera. Un exemplu cunoscut de toata lumea este IATSA Campulung (dealer Dacia in ziua de azi), o retea de service-uri controlata de senatorul PSD Constantin Nicolescu, actualul presedinte al CJ si al PSD Arges. Prin IATSA Campulung au fost efectuate majoritatea importurilor de motoare pentru ARO, Toyota si Andoria (adica in loc sa importe direct ARO, cumpara de la intermediar). Tot prin IATSA Campulung au fost livrate autevehiculele ARO care au facut parte din comenzile guvernamentale: ARO pentru Parlament, pentru Ministerul de Interne, MApN, microbuze pentru elevi, comanda a MEC (Ministerul Educatiei si Cercetarii), pentru ROMSILVA (adica in loc sa vanda direct ARO, vindea unui intermediar care la randul sau vindea la pret mai mare). Mai mult, reteaua de service-uri IATSA a asigurat si service-ul garantiei si postgarantiei autovehiculelor ARO comecializate prin IATSA;
De la SC "Pomi Com Total Grup" SRL, uzina ARO s-a aprovizionat cu materii si materiale, oferind in compensare autoturisme si piese de schimb de zeci de miliarde. Cu sumele obtinute din vanzarea autoturismelor si a pieselor de schimb patronii "Pomi Com Total Grup", fratii Gabi si Mihai Pomarla si-au construit patru vile in localitatea Satic din comuna Dambovicioara;
SC "Aladin" SRL Galati era firma prin care conducerile ARO achizitionau tabla pentru caroseriile ARO, ocolind producatorul direct, Combinatul Siderurgic Galati. ARO are inregistrate pierderi in relatia cu "Aladin" de peste 12 miliarde de lei la nivelul anilor 2000-2004;
SC "Lazar Compani" SRL a fost o firma de transport intern si international, controlata de PSD, de la care nepotul presedintelui CJ Arges, Cristinel Nicolescu, a achizitionat pentru ARO scule si unelte de prelucrare a lemnului (!) in valoare de peste 12 miliarde de lei. In ciuda cercetarilor efectuate de Politie si Parchetul local, datorita "unchiuletului", fostul director ARO cu productia, Cristi Nicolescu, a fost scos basma curata, desi in timpul cercetarilor a stat internat in clinici bucurestene mai multe saptamani;
"ARO France" SA a fost o firma mixta prin care ARO isi exporta autoturismele pe piata franceza. ARO France a faliment in doua randuri, lasand de fiecare data o gaura la ARO de cate 2 milioane de euro;
"ARO France" Ltd., tot o firma mixta care a luat locul firmei "ARO France" SA. La fel ca prima, si ARO France Ltd. a falimentat tot de doua ori, lasand un prejudiciu uzinei ARO de peste 2 milioane de euro, sume niciodata recuperate de la partea franceza;
SC "Selena" SRL era firma prin care conducerilor ARO de dupa 2000 li s-au livrat peste 30.000 tone de utilaje la pretul de 2.500-3.000 lei/kg la fier vechi, pretul pietei fiind de 7.000-8.000 lei/kg de fier vechi. In acest caz, uzina ARO a acceptat prin intermediul conducerii "murdare" un contract fraudulos cu SC "Selena" SRL, tot o firma controlata de PSD;
SC "Pentarom" a fost firma care a imprumutat in mai multe randuri Uzina ARO, primind in compensare autoturisme si piese de schimb tot de zeci de miliarde de lei pentru sume imprumutate de cateva milioane;
SC "Auto ARO Group" a fost firma prin care ARO importa motoarele "Andoria" din Polonia. In contrapartida, Paul Visan, patronul firmei amintite, primea autoturisme si piese de schimb ARO. Tot in compensare, dar pentru reclama, acelasi patron a primit de la ARO piese de schimb si autoturisme in valoare de miliarde de lei.

Credit la BCR garantand cu vehicule ARO inexistente

Disperarea directorilor ARO de a sustine financiar fabrica ce se apropia cu pasi repezi de un colaps total din pricina datoriilor acumulate a dus la niste solutii extreme. Un exemplu este obtinerea de imprumuturi garantate cu autoturisme ARO care nu existau. Mai exact, directorii obtineau bani de la BCR in numele uzinei ARO, garantand cu documente false in care figurau serii de sasiuri ale unor vehicule ce nu erau inca fabricate. De parca nu erau destul de adanc infipti in datorii, managerii se gandeau sa ia bani cu documente false, urmand ca la un moment dat sa fabrice masinile cu acele serii ca sa garanteze cu ele. Chiar si asa, banii luati de la banci nu au fost suficienti ca sa aduca uzina pe linia de plutire, ci doar ca sa mai plateasca sume mici din datoriile acumulate de impozite, plati catre furnizori si salarii.

Cumparai un ARO si peste doi kilometri sarea cardanul sau se strica pompa de benzina

Inainte de '89, autoturismele ARO aveau parte de un control al calitatii si o sesiune de testare minutioasa. Nu degeaba, clientul isi primea automobilul deja rulat vreo 20 de kilometri, nu cu zero kilometri la bord. Dupa Revolutie, cand toata lumea punea mai presus de calitate furtul si jaful, departamentele de CTC (Controlul Tehnic al Calitatii) si cel de testare in teren au fost desfiintate.
5 din 10 masini ARO vandute se stricau in prima zi de la vanzare. Fiabilitatea era la pamant. Romanii erau insa bucurosi ca puteau cumpara un ARO, masina care vreme de zeci de ani era ca un miraj, un vis frumos ce parea mult prea indepartat ca sa devina realitate. Cand s-a dat drumul la vanzarea directa, chiar si prin dealerii care triplau pretul masinii, pe romani nu-i interesa nici macar calitatea sau fiabilitatea. Mai ales ca pe piata, din pricina furturilor masive, erau stocuri imense de piese la preturi accesibile.
Povesti reale amintesc de masini cumparate din poarta uzinei, noi-noute, care s-au stricat dupa 2 kilometri pentru ca pompa de benzina s-a ars. S-a dovedit in cele din urma ca pompele de benzina erau cumparate de la MEFIN Sinaia tot prin sistem de compensare, motiv pentru care cei de la MEFIN au trimis cu buna stiinta niste pompe stricate, pentru ca oricum nu erau platiti pentru ele.
La fel cum s-a intamplat si in nenumarate cazuri ca masina proaspat cumparata sa se strice in primele zile de functionare, cu cardanul sarit din cauza rulmentilor de proasta calitate sau pentru ca crucile cardanice nu erau stranse cum trebuie. Un alt exemplu concret de la finele anilor '90 a fost cu un lot de ARO 429 TC vandut ministerului educatiei prin IATSA, o masina special create pentru transportul de copii: din cele 65 de exemplare plecate de la uzina, in Buzau, la destinatie, au ajuns numai 25 functionale.


Renault vrea sa preia ARO, nu Dacia. Era GRATIS, dar in cele din urma au ales Dacia

In 1996, cand era vice-presedinte al Parlamentului, membru al Biroului Permanent si membru al delegatiei Romaniei la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, Adrian Nastase a reusit o intelegere diplomatica cu Franta. Intelegerea presupunea o investitie franceza in domeniul auto din tara noastra, in speta, cumpararea fabricii ARO Campulung, care acumulase datorii uriase si, pe hartie, era falimentara. O intelegere, de altfel, laudabila.
Cumpararea uzinei Dacia de catre Renault se datoreaza directorului ARO Campulung Directorul ARO de la acea vreme, Iustin Preoteasa, s-a intalnit in biroul lui Nastase cu Directorul de Dezvoltare Renault. Cu cartile facute, in urma intelegerii cu statul francez de a prelua ARO fara niciun cost, directorul francez s-a dus la Campulung pentru a vizita fabrica ARO. Aici insa, dezamagire uriasa: fabrica avea liniile de asamblare a anilor '50, organizarea era la pamant, multe hale erau deja goale cu utilajele vandute la fier vechi, unele sectii nu mai aveau portile metalice de la intrare si calitatea produselor finite era jalnica. Francezul a zis stop, stupefiat de ceea ce vede si i-a spus lui Preoteasa: "Daca cumpar aceasta ruina, voi fi concediat de Renault. Daca nu cumpar, incalc intelegerea diplomatica intre tarile noastre si iar voi fi concediat".
Directorul ARO, probabil simtindu-se usurat ca ARO nu va fi cumparata de francezi, i-a sugerat uzina Dacia de la Mioveni. Dupa inca o vizita la Bucuresti, in biroul lui Nastase, a urmat vizitarea fabricii Dacia. Aici, lucrurile aratau mai bine si tehnologia era ceva mai moderna, din anii '70. Asa a ajuns sa fie cumparata Dacia de Renault, la finalizarea tratativelor in 1999. ARO a fost alegerea initiala a francezilor, Dacia a fost planul de rezerva. Doar ca la Dacia, intentionat sau nu, fabrica a aratat mai bine in ziua cand a fost vizitata de oficialul francez...

Lobby cu generali, ministri si prim-ministri ca sa salveze fabrica

In timp ce IATSA facea contracte cu diverse ministere, directorii dadeau masini gratis persoanelor influente din politica: generali de armata, comandori de aviatie sau ministri. Chiar si Adrian Nastase a primit un automobil ARO personalizat, pe care il folosea la partidele de vanatoare.
Avand relatii bune in ministere, uzina ARO a reusit sa vanda sute de vehicule diverselor institutii: pentru Parlament, armata, politie sau padurari. In afara de ocolurile silvice care chiar aveau nevoie de astfel de vehicule de teren, celelalte institurii au cumparat obligate masini ARO, fara a le folosi vreodata. Masinile se stricau in permanenta si confortul nu era deloc unul ridicat. Insa nu asta conta, deoarece masinile erau ascunse in depozite sau parcari, faceau un bine institutiei care putea cere norma de carburant si pentru ele, dar faceau un bine si firmelor care intermediau vanzarea (IATSA).
Exista, de exemplu, chiar si acum, stocuri ale armatei de sute de modele ARO cu 0-10 km la bord, nemiscate niciodata, cu tabla distrusa de rugina, in stare iremediabila, sau stocuri ale MAI-ului de ARO albe si bleumarin ce nu au fost utilizate vreodata.

ARO 244 traverseaza traseul Rubicon din Sierra Nevada, in Statele Unite

ARO vindea automobile in 110 tari din toata lumea, inclusiv in China, Columbia, Irak, Zimbabwe sau Angola, dar si in Statele Unite, Portugalia, Franta sau Italia. Dealerul ARO din Statele Unite era John Perez, cel care avea o firma numita Corss Lander. In SUA insa, nimeni nu cumpara masini ARO, piata SUV-urilor fiind dezvoltata dincolo de ocean, clientii dorind dotari ceva mai speciale fata de ce oferea spartanul ARO. Asadar, lui Perez i-a venit o idee de marketing: sa traverseze cei 35 de kilometri ai traseului Rubicon, un celebru circuit dedicat masinilor de off-road, cu 19 kilometri pe teren accidentat extrem.
Perez da comanda la Campulung de 3 exemplare de ARO 244 pe care le numeste Cross Lander CL-244, venite din fabrica cu motoare Ford V6 Cosworth, bare metalice si mai multe imbunatatiri speciale, astfel incat sa faca fata unor conditii grele. Si reuseste sa traverseze Rubiconul, un traseu incredibil de dificil, pe care detineau suprematia numai vehiculele Jeep. La finalizarea acestui traseu, numai un ARO mai era functional pe roti, dar avea toata tabla indoita in urma cazaturilor. Dar traversarea propriu-zisa a acestui circuit extrem a dus la promovarea marcii Cross Lander.
Dupa ce lumea a auzit ca aceasta masina a reusit sa traverseze traseul Rubicon, au venit si comenzile. John Perez a primit avansul pentru cateva mii de bucati, insa a preferat sa ia banii si sa fuga, moment in care a primit o condamnare in SUA si interdictia de a mai intra in Statele Unite pentru o perioada de 10 ani.


Emmerson Fittipaldi, actionar la ARO in 2001

John Perez, cel care a dat un tun de cateva milioane de dolari in Statele Unite, s-a mutat in Brazilia. Aici s-a imprietenit cu pilotul de Formula 1 Emmerson Fittipaldi care i-a asigurat intrarea pentru discutii la guvern. El a prezentat in 2001 statului un proiect prin care vroia sa deschida o fabrica ARO la Manaus, un oras din mijlocul junglei, pe Amazon. Aici urma sa se fabrice ARO sub numele de Cross Lander, realizat numai din piese importate de la Campulung. Desi proiectul initial parea o prostie, acest oras neavand acces pe sosea, ci doar pe calea aerului sau pe apa, guvernul i-a acordat finantare pentru deschiderea fabricii. De fabrica, atunci cand ajungea la capacitate maxima, urma sa se ocupe Joana Fittipaldi, (in varsta de doar 16 ani in 2003), iar de promovarea brandului Cross Lander, chiar celebrul pilot. Parea reteta ideala, insa lipsea ceva, astfel incat John Perez sa mai dea un tun: patentul ARO.
Fabrica din Manaus si-a deschis cu adevarat portile, in 2002. Aici au lucrat numai muncitori romani, adusi de la Campulung. Insa, desi initial anuntau ca vor produce aproximativ 12.000 de masini Cross Lander pe an, la fabrica din Manaus au fost asamblate numai 15 vehicule ARO Cross Lander. Destul, se pare, incat credibilitatea lui John Perez sa atinga cote maxime in ochii guvernului Nastase, care, pe 26 septembrie 2003, ii vinde lui John Perez pe suma derizorie de 153.000 de dolari uzina ARO cu tot ce insemna ea la acea vreme. Asadar, Adrian Nastase ii vinde fabrica ARO unui condamnat urmarit international.
Dupa un an, in aprilie 2004, John Perez vanduse deja o bucata din ARO, respectiv Fabrica de Scule si Matrite ( FSM) cu 2,7 milioane de euro oficial, iar neoficial a incasat 5 milioane de euro. Vanzarea-cumpararea s-a facut cu incalcarea flagranta a clauzelor din contractul de privatizare. Cel care a cumparat FSM este Gheorghe Bulugea, unul dintre spargatorii embargoului impus fostei Iugoslavii de catre O.N.U. Ofiterul care s-a ocupat si a raspuns direct pe linie informativa de privatizarea ARO, din partea S.I.E., a fost colonelul Petre Nicolescu, nimeni altul decat fratele sefului comisiei S.I.E. din Senat, Constantin Nicolescu. Petre Nicolescu a fost insarcinat cu activitatea de a strange toate informatiile cu privire la Cross Lander si patronul sau John Perez. Acesta era de fapt, o cunostinta foarte apropiata a colonelului si a lui Constantin Nicolescu de dinainte de '90. Colonelul Petre Nicolescu, in loc sa informeze autoritatile romane si sa le spuna acestora adevarul, s-a gandit ca ar fi mai rentabil pentru clanul sau sa dezinformeze in avantajul prietenului Perez. Acelasi colonel s-a ocupat si de falsificarea tuturor datelor transmise de americani cu privire la bonitatea societatii Cross Lander care, la data privatizarii ARO, nu mai functiona, fiind in plin proces de dizolvare.


De la al 3-lea vehicul de teren vandut in lume, la mormane de rugina

ARO a fost candva vehiculul de pe locul al 3-lea in randul celor mai bine vandute la nivel global. Asta la sfarsitul anilor '80, cand ARO reusea sa fabrice aproximativ 20.000 de vehicule anual, majoritatea vanzandu-se la export in toata lumea. In total, ARO a trimis in tarile din lumea larga 145.611 de masini, fiind producatorul european care vindea cele mai multe vehicule 4x4. In ultimii ani de existenta, in 1997, de exemplu, la ARO se mai fabricau numai putin peste 4000 de vehicule, dintre care doar 1783 au fost exportate.

Plata salariilor facuta prin vanzarea la fier vechi a uzinei

Lumea crede ca ARO a fost vanduta la fier vechi de catre Perez, cel care a devenit proprietar in urma privatizarii din 2003. Adevarul este insa altul. Dupa ce Perez nu si-a tinut promisiunea de a investi in uzina, vehiculele nu se mai vindeau si datoriile cresteau enorm, directorii uzinei de la acea vreme au decis ca toate cutitele au ajuns la os si ca trebuie sa isi plateasca, macar, angajatii. Realitatea este ca in 2003, uzina era aproape in totalitate vanduta la fier vechi, pentru ca cei care au condus fabrica au vandut intentionat utilajele, liniile de asamblare si sculele din fabrica pentru a putea plati lucratorii ramasi.
In 2004, dupa ce Perez deja vanduse fabrica de Matrite cu 2,7 milioane de dolari, Cross Lander, care era firma acestuia si actionar majoritar, a mai vandut 1244 de tone de fier vechi (mizilicul ramas dupa ce directorii au vandut tot ca sa plateasca salariile) si au reusit sa scoata la licitatie aproximativ 270 de mijloace fixe (masini unelte, containere, mijloace de transport, etc.) in urma careia a mai castigat o suma de bani necunoscuta. Ulterior, Perez a disparut din peisaj cand nu a mai fost nimic de vanzare.

DE CE A AJUNS PE BUTUCI ARO?
 
ARO nu a fost omorata de John Perez, cand a fost privatizata. Fabrica ARO era deja moarta de cand directorii care s-au perindat la conducerea ei s-au invatat cu averi uriase, obtinute peste noapte, sub indrumarea politicienilor. Nimic mai simplu. Pentru ca a fost folosita de cei care au condus-o intre 1990 si 2000 drept o sursa de imbogatire rapida si usoara. Pentru ca toti banii pe care fabrica ii facea din vanzarea masinilor ajungeau in buzunarele directorilor. Pentru ca banii care ar fi trebuit investiti in dezvoltare au fost furati de catre conducerea uzinei. ARO nu a fost omorata de John Perez, cand a fost privatizata. Fabrica ARO era deja moarta de cand directorii care s-au perindat la conducerea ei s-au invatat cu averi uriase, obtinute peste noapte, sub indrumarea politicienilor.
ARO a ajuns un morman de caramizi pentru ca nu s-a investit un leu in modernizarea fabricii. Si, in timp, masinile au fost depasite din punct de vedere tehnic. Dar ca sa concluzionam totul intr-o singura fraza, putem spuna fara indoiala ca ARO a devenit istorie din cauza politicienilor aflati la putere, interesati de sustinerea financiara a propriilor mandate si deloc de miile de oameni care lucrau in uzina. Daca ar fi existat un prim-ministru care sa puna la conducerea uzinei un management responsabil, poate ca am fi vazut si astazi automobile ARO in diversele saloane auto internationale...
Masina personala a lui Adrian Nastase exista: un ARO cu motor de Cosworth si aer conditionat
Am gasit in Campulung masina primita din partea uzinei de Adrian Nastase, cu care acesta se ducea la vanatoare. Acest exemplar este in paragina, compromis in proportie de 100%, dar care ne arata o serie de lucruri interesante. In cadrul uzinei exista o divizie numita CESAR (Centrul de Experimentari si Studii pentru Automobile Romanesti) care se ocupa de prototipuri si modificari ale masinilor de serie. De CESAR au fost realizate masinile ARO ale lui Ceausescu, vehiculele care au traversat Rubiconul si masina primita de Nastase.
Acest vehicul este un model ARO 244 cu motor de 2.5 litri pe benzina Ford Cosworth, de 121 cp. Nu este cel mai puternic motor montat vreodata pe un ARO, fiind si motoare V6 de 3 litri instalate. Masina mai are diferential blocant la buton pe puntea spate, sistem de franare Volvo cu ABS, cutie de Chrysler, sistem de aer conditionat, bord special si fete de usi turnate, cotiera cu suport de pahare si prize de aer pentru bancheta spate, plus o serie de imbunatatiri vizuale: bandouri, bare metalice de tip american (nu apar in imagini), geamuri ionizate, plafon personalizat si tapiterie de plus.
Sursa: http://www.4tuning.ro

luni, 15 august 2016

Revoluția română și trădătorul criminal Ion Iliescu

Ion Iliescu - Adevarul despre omul care ne-a marcat istoria Romaniei prin 20 de ani de teroare si dezintegrare a natiunii!


Ceea ce veti citi in materialul de fata are la baza informari si documente din dosarul “IANCU” – numele codificat in arhivele KGB al lui Ion Iliescu. Fostul presedinte al Romaniei – ajuns in aceasta functie in urma unei lovituri de stat ce a intrunit toate elementele strategice si tactice ale unei asemenea actiuni si care a fost savarsita prin intermediul unui serviciu secret strain – in speta KGB din Rusia Sovietica – s-a aflat in atentia Directiei Contraspionaj, iar dosarul a fost intocmit de aceasta directie a DSS, dupa care a ajuns intr-o structura mult mai importanta a tarii, de la acea vreme, cunoscuta sub denumirea generica de “unitatea 0110”, dupa ce, initial, a fost lucrat (intre anii 1970 - 1975) si de ofiterii de intelligence ai UM 0920. Acum, dosarul original se afla sub incidenta Secretului de Stat, intr-o locatie externa a Directiei Generale a Informatiilor Militare (doar Presedintele actual poate cere desecretizarea, declasificarea dosarului, in calitatea sa de sef al CSAT), si din el va reiesi, fara tagada, incalcarea flagranta si repetata, de catre ION ILIESCU, a art. 155 din Codul Penal al Romaniei, pentru care fostul presedinte este pasibil de incarcerare pe viata! Facem mentiunea ca, in SRI, exista un dosar “IANCU”, falsificat de catre fostul sef al acestei institutii, Radu Timofte, pentru crearea de confuzie si pentru a-l pune la adapost pe ILIESCU. Una peste alta, din studierea adevaratului dosar “IANCU” – la care si noi am avut acces limitat – reiese clar ca “revolutia romana” n-a fost decat o lovitura de stat facuta pentru a pune mana pe putere de catre fostul activist de partid cu sprijinul unui alt sef de stat, al URSS – Gorbaciov. Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea “fosilelor” spionajului sovietic din generatia lui Brucan, ION ILIESCU si Walter Roman (fost agent NKVD in Spania in 1936) si DAN VOICULESCU, precum si a “generatiei tinere” a lui Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu. Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre KGB, cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la simulacrul penibil de proces judiciar al sotilor Ceausescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost ca “au vandut sisteme avansate de armament Statelor Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene”. Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa kgb care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasea cladirea. LOVITURA DE STAT a fost temeinic pregatita dinainte si cuprindea urmatoarele operatiuni: Operatia “Troika”. La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si subofiteri apartinand: 1 – Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) – Committee for State Security – Comitetul pentru Securitatea de Stat, 2 – Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) – Main Intelligence Directorate of the General Staff – Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major. Au fost formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri reprezentand aceste servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor. Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazerme ale orasului. Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca “turisti” in Romania, in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinatiile prioritare au fost Timisoara si Bucuresti. Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru “demonstratii populare anti-Ceausescu”, datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita prezentei unui vechi “prieten” al KGB, pastorul protestant Tokes. (N.R : Am citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai inainte si lucra pentru noi ca agent dublu). El descrie in detaliu actiunile din Calea Ghirocului si de la resedinta lui Tokes. La un moment dat in seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al “operatiei Tokes” a cerut sa se faca “numarul”, adica identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuintii lui Tokes. “Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la Bucuresti…” Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un numar de ofiteri superiori KGB, care toti vorbeau “moldovineste”, au dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de securitate si armata pentru a asigura “bascularea” … Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu comandamentul operatiei Troika din Chisinau.
Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati vor fi promovati in masa si salariile le vor fi marite corespunzator… Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat “sinucis” de “negociatori”. Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa ”adunare populara” din 22 Decembrie 1989. Ni s-a parut deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinati fazei urmatoare, operatia “Flanela”. E foarte probabil ca marea majoritate a spionilor KGB care au executat lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai Romaniei pana cand i-au vazut pe “flanelisti’ defiland pe ecranele televizoarelor… Operatia “Flanela”. Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la Bucuresti. Erau imbracati “romaneste” si au ajuns devreme in Piata Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting. Au vazut cum s-a construit “dreptunghiul” si “razele”, care erau o procedura standard la toate meetingurile publice a lui Ceausescu. “Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa vorbeasca Ceausescu. De la “dreptunghi” plecau “razele” constituite din cate doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre aceste “raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori si alti membri de partid adusi cu autobuzele. Aceasta descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar veti vedea ca este foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989. Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut filmul meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu intelegea ce se intampla. Emil Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i spune: ” E SECU !”. In momentul acela Ceausescu a inteles ca activistii de pardid din securitate a trecut de partea sovieticilor si ca partida era pierduta. Acesta este momentul in care niste “tineri curajosi” au inceput sa alerge prin multime strigand: “Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii nostri de la Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti “tineri curajosi” nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau intotdeuna dinspre “dreptunghi” spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN “RAZELE” DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca erau toti securistii racolati de KGB. Cronologia evenimentelor din 22 Decembrie 1989 este in general cunoscuta, asa ca n-am sa insist asupra ei… Vreau insa sa relatez un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul judetean de partid din Tulcea au fot mobilizati sa-l gaseasca pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenta “cineva” dela Bucuresti. L-au gasit in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta: “Da, tovarasu! – “BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!” – “Am inteles. tovarasu!”… Dupa care “Petrica” se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in aceeasi seara, fiindca altfel se facea “revolutia” fara el… A doua zi dupa masa a inceput defilarea la televizor a “flanelistilor”, tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de doua saptamani. Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat… “Teroristii”. De indata ce caderea lui Ceausescu a devenit cunoscuta, o multime de oameni de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte “LIBERI”. Aceasta era o problema majora pentru activistii din securitate care trecuse de partea sovieticilor cu conditia de a-si mentine puterea intacta. Ei trebuiau sa arate “prostimii” ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu libertatea este baza noii “societati”. S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita “Teroristii” care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989. Infiltratii KGB din USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de “teroristi” si de “anti-teroristi”. Aceiasi “militari de securitate” erau o noapte “teroristi” si noaptea urmatoare “anti-teroristi”. Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati de la o strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele. “Mineriada”. Astfel ”conducerea post-revolutionara” a hotarat sa organizeze o varianta romana a “revolutiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong si mobilizat importante resurse financiare si umane care au asigurat “succesul stralucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva “dusmanilor poporului”. Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de oameni au murit sau au fost schiloditi pe viata. Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. “Tovarasi minieri, va multumesc!” dixit criminalul Iliescu.

ARTICOL PRELUAT DE PE SAITUL: http://www.basarabia91.net

vineri, 8 iulie 2016

Dispar pădurile României! Reacționează și tu pentru a se putea opri jaful! Trimite mai departe! Fă-o ACUM!

             
Societatea civilă, conştientă fiind de proporțiile și implicațiile catastrofale ale recoltării ilegale a lemnului, favorizată de derapajele funcționale ale instituțiilor statului, a ales să răspundă prompt și ferm. Pădurile României sunt un bun de interes public, național şi european. Tratarea şi exploatarea pădurilor fără concordanţă cu interesul naţional este contrară interesului Statului Român, societății și aduce grave prejudicii securității naţionale.
În conformitate cu drepturile constituționale şi drepturile conferite de tratatele internaţionale la care România este parte, solicităm:
  1. Stoparea tăierilor ilegale

”Exploatarea forestieră ilegală reprezintă o problemă globală de interes internațional major. Această problemă constituie o amenințare gravă pentru păduri, întrucât contribuie la procesul de despădurire și de degradare a pădurilor, responsabil pentru aproximativ 20% din emisiile globale de CO2, amenință biodiversitatea și subminează gestionarea pădurilor și dezvoltarea durabilă, inclusiv viabilitatea comercială a operatorilor care își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația aplicabilă. Aceasta contribuie, de asemenea, la deșertificare și la eroziunea solului și poate exacerba fenomenele meteorologice extreme și inundațiile. În plus, exploatarea forestieră ilegală are implicații sociale, politice și economice, deseori subminând progresul către o bună guvernanță și amenințând mijloacele de subzistență ale comunităților locale dependente de păduri, și poate fi asociată cu conflicte armate”
  1. Menţinerea şi îmbunătăţirea implementării programului ”Radarul Pădurilor”.

Se impun îmbunătăţiri ale sistemului informatic şi procedural, dar mai ales controlul efectiv în teren şi monitorizarea riguroasă din partea instituţiilor de control abilitate.
Există încă numeroase “portiţe de scăpare”:
Comercianţii folosesc codul unic generat de sistemul “radarul pădurilor” de mai multe ori în aceeaşi zi, chiar dacă sunt opriţi de poliţie pentru control, deoarece poliţia nu obişnuieşte să completeze rubrica dedicată care ar dovedi că transportul a fost oprit.
Poliţia nu răspunde tuturor solicitărilor de oprire a transporturilor, iar când o face adeseori cantitatea de lemn încărcată și transportată este mai mare decat cea scriptică, înscrisă în avizul de însoțire și aferentă codului unic generat. Diferența dintre valoarea înscrisă şi cea reală reprezintă lemn tăiat ilegal, acesta ajungând până la 30% din volumul total transportat. În acest caz, poliția, neavând competențe pentru verificarea cubajului lemnului transportat, bifează transportul ca fiind legal.
  1. Protecția Pădurilor Virgine, Cvasivirgine și a Parcurilor Naționale.

Asigurarea unei protecţii eficiente a Pădurilor Virgine şi Cvasivirgine din România prin instituirea „Catalogului Naţional al Pădurilor Virgine şi Cvasivirgine”, ca instrument de evidenţă şi gestiune prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Pentru recunoaşterea valorii excepţionale şi asigurarea protecţiei pe termen lung, pădurile virgine şi cvasivirgine se vor include după caz în Patrimoniul Mondial UNESCO, rezervaţii ştiintifice şi/sau integrarea acestora în zonele de protecţie strictă a parcurilor naţionale şi parcurilor naturale.
copaci imbratisati 2
  1. Deblocarea dosarelor de corupţie din domeniul forestier

Mii de dosare penale pentru săvârşirea infracțiunilor silvice privind tăierile ilegale, transportul sau comecializarea lemnului fără documente de provenienţă, se află blocate în sertarele procuraturii sau DNA-ului, alături de dosarele privind fapte de braconaj, corupţie, retrocedări și puneri ilegale in posesie. Peste acestea se suprapun dosarele achizițiilor ilegale, ale licitațiilor trucate și ale investițiilor fictive din partea instituţiilor publice.
  1. Întărirea instituțiilor cu atribuții de control în silvicultură

Creşterea capacităţii instituţiilor cu atribuţii de îndrumare şi control prin asigurarea: (i) dotărilor adecvate, (ii) personalului dimensionat şi calificat corespunzator, (iii) salariilor motivante, (iv) procedurilor de control eficiente si transparente.
  1. Elaborarea Strategiei Naţionale Forestiere şi finanțarea Programului National de Împăduriri

Din anul 2011 România nu mai are o Strategie Naţionala Forestieră. Fără o strategie asumată, înseamnă că mergem „la întâmplare”, în funcţie de interese şi orgolii de moment.
Suprafaţa împădurită a României este sub media europeană (27 % faţă de 32%) şi departe de optimul evaluat în studiile privind schimbările climatice/deşertificarea (40%).
În ultimii 10 ani, media suprafeţei împădurite a fost de 4.000 ha/an, în condiţiile în care Codul Silvic prevede obligativitatea împăduririi a 2 milioane ha până în 2035. Elaborarea şi finanţarea Programului Naţional de Împăduriri prevăzut de Codul Silvic este o prioritate naţională.
Orice program de împăduriri sau creare a perdelelor forestiere este sortit eşecului atât timp cât subvenţia pentru folosinţa agricolă este de sute de euro/ha, iar pentru folosinţa forestieră este zero. Se impune suplimentarea sumei alocate prin Programul Național de Dezvoltare Rurală plăţilor directe pentru suprafeţele forestiere.
copaci imbratisati 3
  1. Instituirea de măsuri antimonopol în industria lemnului, eliminarea abuzurilor de poziţie dominantă şi de monopol, precum şi reguli de valorificare a lemnului în beneficiul dezvoltării durabile a comunităților locale

Enunţarea în Codul Silvic (lege organică) a principiilor ce vor sta la baza legislaţiei subsecvente pentru exploatarea şi valorificarea masei lemnoase (din pădurile aflate în proprietate publică), astfel încât să conducă la dezvoltarea sectorului de prelucrare superioară a lemnului în România şi crearea unei pieţe concurenţiale echilibrate în beneficiul dezvoltării durabile a comunităţilor locale:
  1. a) valorificarea superioară a masei lemnoase;
  2. b) sprijinirea dezvoltării rurale prin promovarea prelucrării locale a masei lemnoase;
  3. b) stimularea valorii adăugate şi menţinerea/crearea de noi locuri de muncă;
  4. c) instituirea de măsuri antimonopol;
  5. d) respectarea drepturilor comunităţilor locale;
  6. e) alocarea lemnului de foc cu prioritate pentru comunităţile locale;
  7. e) conservarea şi ameliorarea biodiversităţii şi serviciilor de mediu;
  8. f) transparenţa vânzării şi comercializării masei lemnoase.
(Transpunerea practic a principiilor directoare din Strategia Europeană Forestieră)
Solicităm demararea unei investigaţii de către Consiliul Concurenţei asupra concentrării economice realizate de către compania Holzindustrie Schweighofer prin investiţia de la Reci- Covasna, precum şi investigarea practicilor comerciale ale acestei companii.
  1. Plăți compensatorii pentru proprietarii de păduri cu rol de protecţie sau incluse în arii protejate ori situri Natura 2000

Instituirea unui sistem funcţional de plăţi compensatorii pentru proprietarii privaţi de pădure care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietari prin restricţiile impuse prin lege pentru exercitarea rolului de protecţie. Plata contravalorii efectelor funcţiilor de protecţie pentru proprietarii de păduri trebuie să ia în considerare şi beneficiarii direcţi sau indirecţi ai serviciilor de mediu.
  1. Finanțarea adecvată a sectorului forestier pentru menținerea echilibrului între protecție și exploatare.

Pădurea, care este principalul factor creator de mediu sănătos şi de luptă împotriva schimbărilor climatice, este tratată de legislaţia fiscală ca un poluator, fiind impozitată prin taxe de mediu şi taxe pe resurse naturale. În programele de finanţare ale Programului Naţional de Dezvoltare Rurală şi ale Fondului pentru Mediu, domeniul pădurilor a fost practic exclus.
Se impune alocarea adecvată a fondurilor bugetare, extrabugetare şi europene pentru sectorul forestier şi gestionarea adecvată a Fondului pentru Mediu în scopul maximizării rolului protectiv al pădurilor.
  1. Oprirea proiectului de modificare a Legii vânătorii şi fondului cinegetic – legea masacrării dreptului de proprietate şi a faunei!

În forma actuală, legea vânătorii încalcă principii constituționale privind dreptul de proprietate și prevederi naționale care transpun directive europene:
  • încălcarea dreptului de proprietate, prin confiscarea vânatului și activității de vânătoare în favoarea „gestionarilor consacrați” și instituirea de „drepturi de servitute”, de liber acces pentru vânători.
  • neasigurarea regimului de protecție pentru 5 specii de păsări sălbatice, prin prelungirea perioadei permise pentru vânătoare.
  • neasigurarea regimului de protecție pentru speciile de interes cinegetic din ariile protejate, prin eliminarea măsurilor de management și evaluare corespunzătoare.
***

SEMNEAZĂ ȘI TU, ACUM, Petiția ”Salvează pădurea” (click aici) 

***
Sursa: http://www.cunoastelumea.ro

miercuri, 25 mai 2016

Revoluţia din Decembrie 1989 un scenariu foarte bine regizat

 
De la an la an apar tot mai multe mărturii şi documente care dovedesc că Revoluţia din Decembrie 1989 a fost un scenariu foarte bine regizat de o clică de nomenclaturişti comunişti sprijiniţi de serviciile secrete ale URSS şi a câtorva ţări frăţeşti: Ungaria şi Iugoslavia. Pe fondul de nemulţumire generală, datorită unei crize economice începute din anul 1980, ca experiment FMI cum şi cât poate un popor să sufere pentru plata datoriei externe, românii au ieşit pe bună dreptate în stradă începând cu 15 decembrie 1989, la Timişoara. Dar întreaga răzmeriţă spontană a fost extrem de bine regizată de circa 30.000 agenţi sovietici, dar şi de numeroşi ofiţeri sârbi şi maghiari, înfiltraţi în România. Tot ce s-a întâmplat în România, în decembrie 1989, a avut binecuvântarea şi sprijinul serviciilor secrete occidentale şi, în special, a CIA. În august 1989 şefii filialelor KGB şi CIA din Viena, centru mondial de spionaj, l-au avertizat pe Nicolae Ceauşescu, prin fratele său Marin, ambassador în Austria, că dacă nu pleacă de la putere şi nu lasă conducerea ţării în mâna agenturii interne pro-sovietice conduse de Ion Ilici Iliescu va fi lichidat. N. Ceauşescu în naivitatea sa de ţăran şiret a crezut sincer că poporul roman îl iubeşte şi a refuzat propunerea serviciilor secrete sovietice şi americane. Ceea ce s-a întâmplat cunoaştem cu toţii foarte bine. Pe fondul unei revolte populare induse de sărăcie şi lipsuri şi bine instigate de “agenturile străine” o echipă conspirativă din eşaloanele doi şi trei ale PCR au preluat puterea în 22 decembrie 1989. Pentru a se legitima Ion Ilici Iliescu şi echipa sa aveau nevoie de sânge. Dacă până la plecarea cu elicopterul a lui N. Ceauşescu de pe sediul CC au murit datorită represiunii circa 306 de români, după preluarea puterii de clica kaghebistă Iliescu şi Roman au murit în diversiunea cu teroriştii peste 800 de români, ucişi cu sânge rece de o echipă politică care dorea să se legitimeze. Toţi ţinem minte cum trăgeau “teroriştii” în Piaţa Revoluţiei şi pe străzile Bucureştiului numai în balconul CC unde vorbea Ion Iliescu, Petre Roman sau Nicolae Militaru nu țintea nimeni cu Kalașnicovul. Mai mult, actorul Ion Caramitru fixa tunurile armatei pe tablourile de colecție din Muzeul de Artă. În celelalte oraşe mari asistăm la un asalt al balcoanelor puterii locale, unde lideri PCR, UTC şi ASC devin peste noapte şi la ordin noii lideri politici şi vocile străzii. La fel ca în studioul 4 al TVR, deşi noi credeam că intra toată lumea, de fapt se pătrundea pe baza unei liste prestabilite înainte de cei care păzeau intrarea în televiziune și care făceau parte din complot. Un fapt similar s-a întâmplat şi la intrările din clădirile oficiale ale PCR sau puterii de stat din municipiile țării. Numai nişte aleşi cunoscuţi de dinainte aveau voie să se afişeze şi să vorbească mulţimilor isterizate de o libertate pe care nu o înţelegeau şi o confundau de cele mai multe ori cu anarhia.
Mulţimile au acceptat, în naivitatea lor, noii lideri ai revoluţiei, care de fapt erau parte dintr-un sistem şi o reţea nomenclaturistă şi securistică foarte bine pusă la punct. “Întâmplător” şi ciudat în acelaşi timp aproape toţi liderii revoluţionari din zilele de decembrie 1989 au fost deconspiraţi după 2000 de CNSAS ca foşti colaboratori ai securităţii comuniste. Cum se poate ca la o revoluţie aproape toţi liderii să fi fost activiştii PCR, UTC, ASC şi membrii sau informatori ai fostei Securităţi comuniste? E o dilemă din care cu greu poţi ieşi ca să afli adevărul, mai mult tăcerea revoluţionarilor de profesie a fost cumpărată prin legi speciale: îndemnizaţii lunare, scutiri de taxe şi impozite, spaţii comerciale şi terenuri imobiliare. Şi acum mă întreb ce căuta M.R.U., liderul ASC Iași şi membru în CC al UTC în zilele de 20, 21 şi 22 decembrie 1989 la Cluj-Napoca? Pe zi ce trece revoluţia din 1989 se dezvăluie ca un puzzle uriaş, în care rolurile principale l-au jucat eşaloanele doi şi trei ale partidului comunist şi UTC/ASC, împreună cu o parte a securităţii comuniste, care aştepta şi pregătea din timp momentul schimbării gărzii de la conducerea ţării, conform intereselor geostrategice ale marilor puteri. Morţii nevinovaţi au fost doar carne de tun şi un prilej macabru de legitimare, de către clica politică conspiraţionistă în frunte cu Ion Ilici Iliescu, a acestui scenariu foarte bine regizat al revoluţiei din decembrie 1989, care de fapt are toate trăsăturile istorice a unei lovituri de stat.

Sursa: http://www.napocanews.ro

luni, 16 mai 2016

Descoperire Secreta la Rosia Montana

În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.



HIPERBOREANUL 
 
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.

Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede peuşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA 
 
Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.

SCRIEREA DACICĂ VECHE 
 
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

SHAMBALLA ? 
 
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.

ÎN ATENŢIA CITITORILOR! 
 
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.
sursa: http://www.rbnpress.info

joi, 24 martie 2016

Istoria aşa cum nu o ştim – cine a salvat România în 1968

ceausescu dubcek

Vizita premierului Chinez în România şi declaraţia acestuia vizavi de  tradiţionalele relaţii româno-chineze au dat ocazia preşedintelui României  chiar dacă nu a văzut cu ochi buni „reuşita” lui Ponta, să facă o remarcă pe care trebuia să o facă cel care iniţiase vizita, dar nu a avut antigel în instalaţie. Băsescu aşa mai din uşa garajului, a spus: „Noi nu o să uităm niciodată poziţia Guvernului chinez, în 1968 şi nici faptul că întotdeauna China a fost un sprijin pentru România şi în Consiliul de Securitate al ONU şi în orice organizaţie internaţională”.

Fără îndoială că momentul 1968 nu trebuie uitat.
20 August 1968, cu trei zile înainte de marea Sărbătoarea Naţională a României, Uniunea Sovietică împreună cu armatele altor 4 ţări, Bulgaria, Ungaria RDG şi Polonia invadează Cehoslovacia pentru a opri deraierea de la linia trasată de Moscova, a conducerii lui Dubcek .
Cehoslovacia tindea să devină o altă roată rebelă a sistemului comunist, după Iugoslavia lui Tito, Albania care trecuse făţiş de partea Chinei încă din 1961 şi România care făcea notă aparte în tratat încă de pe vremea lui Dej. Cum albanezii erau prea mici ca să conteze şi să necesite o intervenţie, sârbii prea puternici şi prea aproape de occident  iar România avea deja prea mulţi prieteni şi sprijin, s-a  luat decizia intervenţiei în Cehoslovacia atât pentru a nu se prolifera atitudinea anti-Moscova cât şi pentru a testa reacţia occidentului şi a vedea pe cine poate conta Moskova în cadrul tratatului. A părut puţin surprinzător  sprijinul Ungariei care şi ea fusese corecţionată în 1956 în bătălia dintre Nagy Imre şi Ianos Kadar, sau poate tocmai datorită acelei intervenţii a simţit nevoia să se răzbune şi să facă să simtă şi alţii ce a simţit ea. Pe români Ungaria s-a răzbunat în 1989, Laslo Tokeş ştie cum. Dar asta e altceva. Cert este că România lui Ceauşescu a luat atitudine fermă împotriva intervenţiei, nu numai că nu a participat dar chiar a condamnat,  aş spune cel mai vehement,  această intervenţie aşa cum o „ţară frăţească şi prietenă” nu ar fi trebuit să îşi permită. Multă lume a spus atunci că Ceauşescu şi-a semnat condamnarea la moarte şi că România va simţi talpă rusească cât de curând. Moskova aştepta de mult motivul şi ocazia să ne bage în formaţie, mai ales că atitudinea de frondă a României nu se manifesta doar câteva zile.

 Să recapitulăm: 
1.      Încă din 1963 Gheorghiu-Dej a refuzat sa mai accepte organizarea pe teritoriul românesc a manevrelor militare cu trupe ale  statelor din Tratat. România era singurul stat membru care participa doar cu cadre la aplicaţii şi organiza pe teritoriul ei doar aplicaţii pe hartă;
2.      Din aceeasi perioadă,  durata serviciului militar se redusese de la 2 ani la 1 an şi 3 luni;
3.       La inceputul anului 1967 România a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei;
4.       România a fost singura ţară din blocul sovietic care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israel în timpul războiului din iunie 1967 aşa cum a fost singurul STAT din cele satelit  sau ocupate de nazişti care nu a trimis evrei în lagărele de exterminare ba mai mult,  a ajutat 400000 de evrei să ajungă în Israel. A spus-o Simon Perez în 2012: „Nu vom uita niciodată că, în cele mai negre perioade ale istoriei, vremuri ale nazismului, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au ajutat la construirea acestui stat, dar şi-au păstrat şi identitatea şi cultura şi dragostea pentru România”
  RRomânia a fost primul stat din Europa de Est care a convins o putere occidentală să-i vândă tehnologie nucleară;
2.      România a refuzat accesul sovieticilor la planurile elicopterului de luptă achizitionat din Franţa (ba, se spune    a încercat să fure de la sovietici planurile tancului T 72, pentru a le vinde americanilor!);
3.       Delegaţii ale Partidului Comunist Român s-au retras sau nu au participat la o serie de conferinţe internaţionale,  sau au adoptat poziţii separate faţă de poziţia Moskovei  în probleme majore;
4.       România nu a fost prezentă la nici una dintre conferinţele Pactului la care s-a hotarat soarta Cehoslovaciei;
5.      Ceauşescu nu s-a angajat niciodată să dea voie armatelor prietene să intervină în alte state vecine României trecând peste teritoriul României,  justificarea lui fiind că  numai Marea Adunare Natională poate decide intrarea unor trupe străine în ţară. Nu era prost românul;
6.      CEAUŞESCU, CA ŞI CAROL I ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, NU A ACCEPTAT NICIODATĂ CA TRUPELE ROMÂNE SĂ FIE SUB COMANDA ALTOR OFIŢERI DECÂT OFIŢERI ROMÂNI. El spunea că  pe teatrul de actiuni militare din Romania FAU trebuie să execute ordinele conducerii naţionale;
7.      Ceausescu a refuzat să voteze numirea lui Brejnev în funcţia de comandant suprem al Pactului în timp de razboi;
Acestea sunt numai o parte din aş spune numai poziţiile oficiale ale lui Ceauşescu faţă de conducerea de la Moskova. Cei care au lucrat în aparatul de partid sau cei cu funcţii în armată şi tratat ştiu şi alte lucruri mult mai dure şi mai picante despre certurile lui Ceauşescu cu conducerea rusă.
Cu asemenea luări de poziţie este de mirare că Ruşii nu au sărit pe Ceauşescu prima oară şi au intrat în Cehoslovacia. Numai că am arătat mai sus de ce. Din surse ale unor servicii secrete şi declaraţiile unora care încă mai sunt în viaţă România era în stand- by. Şi atunci ce l-a apucat pe Ceauşescu să se pună de-a curmezişul? Nu ştia că urmează şi că acţiunea sa era de natură să enerveze şi mai mult pe ruşi? Să nu fi fost informată securitatea sau să nu îl fi informat pe el cu privire la planul ruşilor şi faptul că urmează a avea soarta lui Dubcek?
În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.
Ei bine Ceauşescu ştia, ştia chiar dinainte de invazia în Cehoslovacia ce i se pregătea şi tocmai de aceea a luat o atitudine atât de vehementă, pentru a atrage atenţia occidentului asupra lui şi a căpăta simpatia şi sprijinul lor, pentru a crea în lumea “civilizată” un val de simpatie faţă de România care să o pună la adăpost faţă de o eventuală intervenţie  care era planificată şi în România. Să fim serioşi, nu dragostea faţă de Cehoslovaci a determinat atitudinea lui Ceauşescu ci grija faţă de propria soartă, de soarta României, pentru că era totuşi un patriot. Aici Ceauşescu a jucat magistral, băgându-se singur cu capul în gura ursului, dar sub privirile întregii lumi, provocându-l pe urs care ştia că dacă va curge o picătură de sânge din gâtul lui Ceauşescu, sau i se clinteşte un fir de păr, va fi vânat de tot occidentul. Magistral jucat de Ceauşescu.
Pe lângă asta au apărut şi speculaţii, zvonuri vizavi de o armă secretă pe care ne-ar fi lăsat-o Coandă şi care ar fi fost pe bază de laser care ar fid at peste cap sau ars nişte tancuri ruseşti care “arau paşnic“ la graniţa de Est a României în 1968. Nu ştiu dacă a fost doar un basm, o intoxicare şi pe cine viza intoxicarea, cert este că nici atunci şi nici în 89 tancurile ruseşti venite în plimbare la graniţă nu au îndrăznit să treacă.Eu am auzitdespre asta  de la un coleg tot ofiţer de la graniţa de Est,  care spunea că în 89 s-a încercat trecerea graniţei şi “s-a întâmplat ceva”, dar nu ştiu cât e de adevărat.    
Dar mai este un adevăr care trebuie spus vizavi de curajul nebunesc al lui Ceauşescu. Acesta se referă la excelentele relaţii pe care românii le aveau cu fraţii sârbi, care aveau cu adevărat o armată redutabilă sub toate aspectele şi care promiseseră sprijin la orice oră împotriva ruşilor. Păcat că aceste relaţii excelente au fost stricate de oficialităţile române de după 89.
Şi mai este un alt aspect, mult mai important care nu trebuie uitat. Deşi toată lumea occidentală a blamat intervenţia din Cehoslovacia şi se uita urât la ruşi, chiar şi americanii, nimeni nu a făcut practic  nimic aşa cum nu a făcut nimeni nici când nemţii invadaseră Polonia în 1939, în ciuda promisiunilor. Ruşilor în 1968 nu le era frică de occident, nici de americani, se poate spune că abia aştepta să îşi testeze şi ea armele nucleare pe care americanii le testaseră în Japonia cu 20 de ani mai înainte. Nu de grija sprijinului occidental mureau ruşii pentru că tocmai asta voiau,  să îşi măsoare puţin forţele pe teritoriul altor state. În plus, cu americanii se bătuseră destul prin ţările africane, prin Vietman, prin Coreea şi îi cam bătuseră aşa că nu erau ei speriaţi de marea armată americană. Este adevărat că tot occidentul a luat atitudine la nivel declarativ vizavi de intervenţia din Cehoslovacia, este adevărat că se lucra pe toate planurile oficiale şi neoficiale diplomatice sau la nivel de servicii secrete pentru dezamorsarea situaţiei, dar nimeni nu îndrăznea mai mult, lumea era prea aproape, doar 25 de ani trecuseră de la ultimul război mondial, nici o ţară nu era complet pregătită pentru încă unul. Este adevărat şi faptul că România primise “asigurări”că dacă va fi invadată  occidentul va lua atitudine  dar ce mai puteau face ei atâta vreme cât în 48 de ore România putea fi invadată şi ocupată din 3 părţi? Nimic. Azi, datorită grijii  de partid şi de stat, chinul s-a scurtat, România poate fi ocupată dintr-o singură parte, în doar 4 ore.
Revenind la anul 1968, alte declaraţii şi ameninţări le-au oprit ruşilor  planurile şi ele veneau din est, nu din Occident.
După intervenţia din Cehoslovacia, vicepremierul chinez Chen Yi spunea :  Am fost foarte bucuros să aud că aţi luat măsuri de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale. Sunt convins că dacă veţi fi hotărâţi veţi învinge în cauza dumneavoastră. Noi vă sprijinim”. Iar pe 23 august 1968, Zhou Enlai, Premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze în mesajul său cu ocazia Zile Naţionale a României  transmitea: „România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez!”.
Aceste cuvinte venite din partea unora care nici atunci şi nici acuma nu se joacă cu cuvintele, au avut darul de a convinge marele urs că China era dispusă să intre în război pentru a ne apăra, chiar dacă să admitem că şi din cu totul alte interese decât dragostea frăţească. Ruşii îşi puteau permite să se joace cu oricine, dar nu cu chinezii. Cea mai  nevinovată  pedeapsa a chinezilor ar fi să trimită câteva zeci de milioane de chinezi să ceară azil politic în Rusia sau să trimită câteva milioane de chineză să lupte cu armata rusească cu mâinile goale şi după 5 minute să se predea,  să devină prizoneiri de război. Asta aşa ca anecdotă. Oricum , ruşii ştiau că dacă americanii mai joacă la cacealma, chinezii nu le au cu pokerul  dar îşi pot permite să joace ruleta rusească. Aşa că e mult mai credibil că nu simpatia occidentului l-a salvat pe Ceauşescu ci asigurările venite din orezării.
 Mai târziu o delegaţie românească i-ar fi transmis lui Ceauşescu din partea lui Zhou  Enlai următoarele: „Atâta timp cât va exista China, va exista şi România”. Acuma cât de mult adevăr este în aceste declaraţii şi cât anume o fi rămas din el, cine poate şti? Cuvintele premierului chinez din toamna aceasta ar fi de natură să ne liniştească pentru că şi el amintea de tradiţionalele legături româno-chineze: “Li Keqiang a spus că există două proverbe, unul românesc, „Apa trece, pietrele rămân”, şi unul chinezesc, „Prietenia e înrădăcinată şi va înflori”, care reflectă relaţiile dintre cele două ţări.”
Dar mai amintea domnia sa şi că : „China vede România ca un pilon important pentru cooperarea cu Europa de est şi UE”, a spus premierul chinez.”
Păi sunt tare curios ce vede China mai mare sau mai de aproape, prietenia româno-chineză, sau pilonul pentru cooperarea cu Europa?
În plus, prietenia lui Ceauşescu cu chinezii nu l-a salvat de la asasinat atunci când ruşii şi americanii alături de unele ţări “vecine şi pretine” au pus umărul la înlăturarea celui care începuse să dea   cu flit de data asta nu numai ruşilor ci şi vestului de care nu se mai temea economic şi financiar. Aici Ceauşescu nu a mai avut clarviziune, şi-a făcut prea mulţi duşmani pe lângă el şi nu a putut fi ajutat de prietenii care erau prea departe. În plus a mai fost şi trădat de chiar români, aşa cum a fost trădat şi Antonescu . Ne place sau nu acesta este adevărul iar cei care vor veni trebuie să ştie, pentru că am înghiţit  destul istorie falsificată. Deja o parte din  cei care au pus umărul la trădarea intereselor româneşti după 89 sunt la putere şi fac totul pentru a scăpa de pedepse, de judecată, de responsabilitate, suntem ameţiţi cu privire la acţiunile şi intenţiile lor, se schimbă legi în favoarea infractorilor a hoţilor, a şarlatanilor cu funcţii publice se schimbă valorile se schimbă Constituţia, listele de alegători, legile referendumului în aşa fel încât un număr din ce în ce mai mic de oameni să decidă soarta celor mulţi care nu vor mai avea nici un cuvânt, până la urmă li se va lua şi dreptul de vot pentru că nu au votat cum a trebuit. Deja unii au fost interogaţi de procurorii-preoţi pentru că au ieşit la vot. Deja cei care îşi apără dreptul la viaţă sunt bătuţi şi băgaţi în dube pentru că lovesc în interesele financiare şi şpăgile demnitarilor. Deja  chiar parlamentarii au început să voteze legi pe sub mână, să se înşele între ei şi ei toţi să înşele cetăţenii, votând şi promovând legi prin care se exonerează de toate culpele, se declară intangibili, îşi bat joc de legi şi de Constituţie.  Şi asta este istorie şi asta trebuie să ştie cei ce vor veni . Cine le-o va spune dacă cei care vorbesc sunt legaţi?