Ştirea că ruşii de la Mechel vând
combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament
ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim
ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la
sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o
industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi.
Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.
De unde am pornit
Vreme de 500 de ani statele româneşti au
fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un
monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei
clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una
extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care
fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat
apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi
rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă
situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în
permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales
ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe
teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi
Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al
paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.
Saltul interbelic
Românii şi-au adoptat primele legi
referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul
secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii
autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost
cările ferate şi exploatările petroliere.
După crearea României Mari s-au purtat
dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era
clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere
din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o
producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic
reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole
au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa
politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar
această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie,
plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât
cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această
industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine”
(subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau
„cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru
iniţiativele străine).
România tradiţională: car cu boi în anul 1938
Indiferent de guverne, industria
românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la
nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi
să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada
interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti:
hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu
gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de
construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu
Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl
vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră,
electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei
de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de
regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi
au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui
regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială
internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia
industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.
Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940
Comuniştii
În mare, regimul comunist din România a
continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe
Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România
urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai
cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău.
Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor
stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu
industrial care îi putea acoperi nevoile interne.
Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964
După 1989 au fost promovate în spaţiul
public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al
industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani
needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de
rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că
mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă
acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de
ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate
proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi
probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea
producţiei, nu închiderea fabricilor.
Dezastrul
Una din primele măsuri ale lui Ion
Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către
consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat
şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au
fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un
secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale
prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea
anvergură.
A rămas problema surplusului de
populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a
devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la
muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare
este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a
clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea
unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în
anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au
reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a
României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe
Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.
Sursa: http://www.george-damian.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu