În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi,
româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre
galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au
făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria
omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei
lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei
mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba
într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de
granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o
tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost
semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe
Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în
urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită
uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de
neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la
comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă
despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai
mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la
consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au
dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între
timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei
patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi
amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe
timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să
rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a
trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar
eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram
Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost
chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să
consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe
vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi
geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă
de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi
prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu
multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau
Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de
căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit
foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi
electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte
probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de
mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare,
cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai
văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat
securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi
ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am
găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai
ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua
aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne
facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm
declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.
Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni
de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo
nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea,
unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e
arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar
şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un
echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să
ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate
am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de
consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din
fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un
schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu
picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă
roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce
mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva
din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de
unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare
că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu
istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era
arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum
că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul
nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la
el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din
maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai
lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’
ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi
gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia
hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai
suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut
măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat
lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă.
Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu
ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au
pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi
legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că
dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în
puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei
pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce
m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram
şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să
fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a
zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul
meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit
scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia
plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să
ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac
hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor
tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat
bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor,
de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am
dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit
repede peuşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma
mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu
hiperboreanul de la el”.
LESPEDEA
Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile
închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a
opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să
fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea
secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a
doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân
cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile
în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea
integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii
se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean,
aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu
decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la
iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri,
o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie
1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra
femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai
aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute
de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală
timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia
Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât
tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi
pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un
loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază
militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu
diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a
fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată
în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară
către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse
demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au
fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite
şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se
află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a
ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea
ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de
către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre
studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor
că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru
poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz
incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea
afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii
în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după
spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi
pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă
sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap
de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că
autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi
şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea
aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de
19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a
aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ?
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară
de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de
siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a
putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia
cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii
puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului
emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi
arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după
o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat
ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare
şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea
târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a
mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu
scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi
au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului
exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de
către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul
minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost
puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de
Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre,
care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al
Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de
aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin
pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi
întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost
în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către
minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o
limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă
nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi
pricepe.
sursa:
http://www.rbnpress.info