Cumpără Acum

joi, 24 martie 2016

Istoria aşa cum nu o ştim – cine a salvat România în 1968

ceausescu dubcek

Vizita premierului Chinez în România şi declaraţia acestuia vizavi de  tradiţionalele relaţii româno-chineze au dat ocazia preşedintelui României  chiar dacă nu a văzut cu ochi buni „reuşita” lui Ponta, să facă o remarcă pe care trebuia să o facă cel care iniţiase vizita, dar nu a avut antigel în instalaţie. Băsescu aşa mai din uşa garajului, a spus: „Noi nu o să uităm niciodată poziţia Guvernului chinez, în 1968 şi nici faptul că întotdeauna China a fost un sprijin pentru România şi în Consiliul de Securitate al ONU şi în orice organizaţie internaţională”.

Fără îndoială că momentul 1968 nu trebuie uitat.
20 August 1968, cu trei zile înainte de marea Sărbătoarea Naţională a României, Uniunea Sovietică împreună cu armatele altor 4 ţări, Bulgaria, Ungaria RDG şi Polonia invadează Cehoslovacia pentru a opri deraierea de la linia trasată de Moscova, a conducerii lui Dubcek .
Cehoslovacia tindea să devină o altă roată rebelă a sistemului comunist, după Iugoslavia lui Tito, Albania care trecuse făţiş de partea Chinei încă din 1961 şi România care făcea notă aparte în tratat încă de pe vremea lui Dej. Cum albanezii erau prea mici ca să conteze şi să necesite o intervenţie, sârbii prea puternici şi prea aproape de occident  iar România avea deja prea mulţi prieteni şi sprijin, s-a  luat decizia intervenţiei în Cehoslovacia atât pentru a nu se prolifera atitudinea anti-Moscova cât şi pentru a testa reacţia occidentului şi a vedea pe cine poate conta Moskova în cadrul tratatului. A părut puţin surprinzător  sprijinul Ungariei care şi ea fusese corecţionată în 1956 în bătălia dintre Nagy Imre şi Ianos Kadar, sau poate tocmai datorită acelei intervenţii a simţit nevoia să se răzbune şi să facă să simtă şi alţii ce a simţit ea. Pe români Ungaria s-a răzbunat în 1989, Laslo Tokeş ştie cum. Dar asta e altceva. Cert este că România lui Ceauşescu a luat atitudine fermă împotriva intervenţiei, nu numai că nu a participat dar chiar a condamnat,  aş spune cel mai vehement,  această intervenţie aşa cum o „ţară frăţească şi prietenă” nu ar fi trebuit să îşi permită. Multă lume a spus atunci că Ceauşescu şi-a semnat condamnarea la moarte şi că România va simţi talpă rusească cât de curând. Moskova aştepta de mult motivul şi ocazia să ne bage în formaţie, mai ales că atitudinea de frondă a României nu se manifesta doar câteva zile.

 Să recapitulăm: 
1.      Încă din 1963 Gheorghiu-Dej a refuzat sa mai accepte organizarea pe teritoriul românesc a manevrelor militare cu trupe ale  statelor din Tratat. România era singurul stat membru care participa doar cu cadre la aplicaţii şi organiza pe teritoriul ei doar aplicaţii pe hartă;
2.      Din aceeasi perioadă,  durata serviciului militar se redusese de la 2 ani la 1 an şi 3 luni;
3.       La inceputul anului 1967 România a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei;
4.       România a fost singura ţară din blocul sovietic care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israel în timpul războiului din iunie 1967 aşa cum a fost singurul STAT din cele satelit  sau ocupate de nazişti care nu a trimis evrei în lagărele de exterminare ba mai mult,  a ajutat 400000 de evrei să ajungă în Israel. A spus-o Simon Perez în 2012: „Nu vom uita niciodată că, în cele mai negre perioade ale istoriei, vremuri ale nazismului, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au ajutat la construirea acestui stat, dar şi-au păstrat şi identitatea şi cultura şi dragostea pentru România”
  RRomânia a fost primul stat din Europa de Est care a convins o putere occidentală să-i vândă tehnologie nucleară;
2.      România a refuzat accesul sovieticilor la planurile elicopterului de luptă achizitionat din Franţa (ba, se spune    a încercat să fure de la sovietici planurile tancului T 72, pentru a le vinde americanilor!);
3.       Delegaţii ale Partidului Comunist Român s-au retras sau nu au participat la o serie de conferinţe internaţionale,  sau au adoptat poziţii separate faţă de poziţia Moskovei  în probleme majore;
4.       România nu a fost prezentă la nici una dintre conferinţele Pactului la care s-a hotarat soarta Cehoslovaciei;
5.      Ceauşescu nu s-a angajat niciodată să dea voie armatelor prietene să intervină în alte state vecine României trecând peste teritoriul României,  justificarea lui fiind că  numai Marea Adunare Natională poate decide intrarea unor trupe străine în ţară. Nu era prost românul;
6.      CEAUŞESCU, CA ŞI CAROL I ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, NU A ACCEPTAT NICIODATĂ CA TRUPELE ROMÂNE SĂ FIE SUB COMANDA ALTOR OFIŢERI DECÂT OFIŢERI ROMÂNI. El spunea că  pe teatrul de actiuni militare din Romania FAU trebuie să execute ordinele conducerii naţionale;
7.      Ceausescu a refuzat să voteze numirea lui Brejnev în funcţia de comandant suprem al Pactului în timp de razboi;
Acestea sunt numai o parte din aş spune numai poziţiile oficiale ale lui Ceauşescu faţă de conducerea de la Moskova. Cei care au lucrat în aparatul de partid sau cei cu funcţii în armată şi tratat ştiu şi alte lucruri mult mai dure şi mai picante despre certurile lui Ceauşescu cu conducerea rusă.
Cu asemenea luări de poziţie este de mirare că Ruşii nu au sărit pe Ceauşescu prima oară şi au intrat în Cehoslovacia. Numai că am arătat mai sus de ce. Din surse ale unor servicii secrete şi declaraţiile unora care încă mai sunt în viaţă România era în stand- by. Şi atunci ce l-a apucat pe Ceauşescu să se pună de-a curmezişul? Nu ştia că urmează şi că acţiunea sa era de natură să enerveze şi mai mult pe ruşi? Să nu fi fost informată securitatea sau să nu îl fi informat pe el cu privire la planul ruşilor şi faptul că urmează a avea soarta lui Dubcek?
În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.
Ei bine Ceauşescu ştia, ştia chiar dinainte de invazia în Cehoslovacia ce i se pregătea şi tocmai de aceea a luat o atitudine atât de vehementă, pentru a atrage atenţia occidentului asupra lui şi a căpăta simpatia şi sprijinul lor, pentru a crea în lumea “civilizată” un val de simpatie faţă de România care să o pună la adăpost faţă de o eventuală intervenţie  care era planificată şi în România. Să fim serioşi, nu dragostea faţă de Cehoslovaci a determinat atitudinea lui Ceauşescu ci grija faţă de propria soartă, de soarta României, pentru că era totuşi un patriot. Aici Ceauşescu a jucat magistral, băgându-se singur cu capul în gura ursului, dar sub privirile întregii lumi, provocându-l pe urs care ştia că dacă va curge o picătură de sânge din gâtul lui Ceauşescu, sau i se clinteşte un fir de păr, va fi vânat de tot occidentul. Magistral jucat de Ceauşescu.
Pe lângă asta au apărut şi speculaţii, zvonuri vizavi de o armă secretă pe care ne-ar fi lăsat-o Coandă şi care ar fi fost pe bază de laser care ar fid at peste cap sau ars nişte tancuri ruseşti care “arau paşnic“ la graniţa de Est a României în 1968. Nu ştiu dacă a fost doar un basm, o intoxicare şi pe cine viza intoxicarea, cert este că nici atunci şi nici în 89 tancurile ruseşti venite în plimbare la graniţă nu au îndrăznit să treacă.Eu am auzitdespre asta  de la un coleg tot ofiţer de la graniţa de Est,  care spunea că în 89 s-a încercat trecerea graniţei şi “s-a întâmplat ceva”, dar nu ştiu cât e de adevărat.    
Dar mai este un adevăr care trebuie spus vizavi de curajul nebunesc al lui Ceauşescu. Acesta se referă la excelentele relaţii pe care românii le aveau cu fraţii sârbi, care aveau cu adevărat o armată redutabilă sub toate aspectele şi care promiseseră sprijin la orice oră împotriva ruşilor. Păcat că aceste relaţii excelente au fost stricate de oficialităţile române de după 89.
Şi mai este un alt aspect, mult mai important care nu trebuie uitat. Deşi toată lumea occidentală a blamat intervenţia din Cehoslovacia şi se uita urât la ruşi, chiar şi americanii, nimeni nu a făcut practic  nimic aşa cum nu a făcut nimeni nici când nemţii invadaseră Polonia în 1939, în ciuda promisiunilor. Ruşilor în 1968 nu le era frică de occident, nici de americani, se poate spune că abia aştepta să îşi testeze şi ea armele nucleare pe care americanii le testaseră în Japonia cu 20 de ani mai înainte. Nu de grija sprijinului occidental mureau ruşii pentru că tocmai asta voiau,  să îşi măsoare puţin forţele pe teritoriul altor state. În plus, cu americanii se bătuseră destul prin ţările africane, prin Vietman, prin Coreea şi îi cam bătuseră aşa că nu erau ei speriaţi de marea armată americană. Este adevărat că tot occidentul a luat atitudine la nivel declarativ vizavi de intervenţia din Cehoslovacia, este adevărat că se lucra pe toate planurile oficiale şi neoficiale diplomatice sau la nivel de servicii secrete pentru dezamorsarea situaţiei, dar nimeni nu îndrăznea mai mult, lumea era prea aproape, doar 25 de ani trecuseră de la ultimul război mondial, nici o ţară nu era complet pregătită pentru încă unul. Este adevărat şi faptul că România primise “asigurări”că dacă va fi invadată  occidentul va lua atitudine  dar ce mai puteau face ei atâta vreme cât în 48 de ore România putea fi invadată şi ocupată din 3 părţi? Nimic. Azi, datorită grijii  de partid şi de stat, chinul s-a scurtat, România poate fi ocupată dintr-o singură parte, în doar 4 ore.
Revenind la anul 1968, alte declaraţii şi ameninţări le-au oprit ruşilor  planurile şi ele veneau din est, nu din Occident.
După intervenţia din Cehoslovacia, vicepremierul chinez Chen Yi spunea :  Am fost foarte bucuros să aud că aţi luat măsuri de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale. Sunt convins că dacă veţi fi hotărâţi veţi învinge în cauza dumneavoastră. Noi vă sprijinim”. Iar pe 23 august 1968, Zhou Enlai, Premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze în mesajul său cu ocazia Zile Naţionale a României  transmitea: „România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez!”.
Aceste cuvinte venite din partea unora care nici atunci şi nici acuma nu se joacă cu cuvintele, au avut darul de a convinge marele urs că China era dispusă să intre în război pentru a ne apăra, chiar dacă să admitem că şi din cu totul alte interese decât dragostea frăţească. Ruşii îşi puteau permite să se joace cu oricine, dar nu cu chinezii. Cea mai  nevinovată  pedeapsa a chinezilor ar fi să trimită câteva zeci de milioane de chinezi să ceară azil politic în Rusia sau să trimită câteva milioane de chineză să lupte cu armata rusească cu mâinile goale şi după 5 minute să se predea,  să devină prizoneiri de război. Asta aşa ca anecdotă. Oricum , ruşii ştiau că dacă americanii mai joacă la cacealma, chinezii nu le au cu pokerul  dar îşi pot permite să joace ruleta rusească. Aşa că e mult mai credibil că nu simpatia occidentului l-a salvat pe Ceauşescu ci asigurările venite din orezării.
 Mai târziu o delegaţie românească i-ar fi transmis lui Ceauşescu din partea lui Zhou  Enlai următoarele: „Atâta timp cât va exista China, va exista şi România”. Acuma cât de mult adevăr este în aceste declaraţii şi cât anume o fi rămas din el, cine poate şti? Cuvintele premierului chinez din toamna aceasta ar fi de natură să ne liniştească pentru că şi el amintea de tradiţionalele legături româno-chineze: “Li Keqiang a spus că există două proverbe, unul românesc, „Apa trece, pietrele rămân”, şi unul chinezesc, „Prietenia e înrădăcinată şi va înflori”, care reflectă relaţiile dintre cele două ţări.”
Dar mai amintea domnia sa şi că : „China vede România ca un pilon important pentru cooperarea cu Europa de est şi UE”, a spus premierul chinez.”
Păi sunt tare curios ce vede China mai mare sau mai de aproape, prietenia româno-chineză, sau pilonul pentru cooperarea cu Europa?
În plus, prietenia lui Ceauşescu cu chinezii nu l-a salvat de la asasinat atunci când ruşii şi americanii alături de unele ţări “vecine şi pretine” au pus umărul la înlăturarea celui care începuse să dea   cu flit de data asta nu numai ruşilor ci şi vestului de care nu se mai temea economic şi financiar. Aici Ceauşescu nu a mai avut clarviziune, şi-a făcut prea mulţi duşmani pe lângă el şi nu a putut fi ajutat de prietenii care erau prea departe. În plus a mai fost şi trădat de chiar români, aşa cum a fost trădat şi Antonescu . Ne place sau nu acesta este adevărul iar cei care vor veni trebuie să ştie, pentru că am înghiţit  destul istorie falsificată. Deja o parte din  cei care au pus umărul la trădarea intereselor româneşti după 89 sunt la putere şi fac totul pentru a scăpa de pedepse, de judecată, de responsabilitate, suntem ameţiţi cu privire la acţiunile şi intenţiile lor, se schimbă legi în favoarea infractorilor a hoţilor, a şarlatanilor cu funcţii publice se schimbă valorile se schimbă Constituţia, listele de alegători, legile referendumului în aşa fel încât un număr din ce în ce mai mic de oameni să decidă soarta celor mulţi care nu vor mai avea nici un cuvânt, până la urmă li se va lua şi dreptul de vot pentru că nu au votat cum a trebuit. Deja unii au fost interogaţi de procurorii-preoţi pentru că au ieşit la vot. Deja cei care îşi apără dreptul la viaţă sunt bătuţi şi băgaţi în dube pentru că lovesc în interesele financiare şi şpăgile demnitarilor. Deja  chiar parlamentarii au început să voteze legi pe sub mână, să se înşele între ei şi ei toţi să înşele cetăţenii, votând şi promovând legi prin care se exonerează de toate culpele, se declară intangibili, îşi bat joc de legi şi de Constituţie.  Şi asta este istorie şi asta trebuie să ştie cei ce vor veni . Cine le-o va spune dacă cei care vorbesc sunt legaţi?

miercuri, 23 martie 2016

Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice

http://www.curentul.info/2012/images/stories/2011/12/34/000-iliescu-telefon.jpg
Scenariul făcut de gruparea Iliescu-Militaru-Brucan pentru lovitura de stat din decembrie 1989 presupunea şi o posibilă intervenţie militară sovietică. Asta în cazul în care Securitatea l-ar fi susţinut pe Nicolae Ceauşescu şi ar fi ripostat. Planul complotiştilor kgb-işti, care, conform mărturiilor şi dovezilor adunate de-a lungul anilor, au beneficiat de sprijin logistic din partea sovieticilor,
atåt pe partea de război electronic, cåt şi pe partea de diversiune tip gherilă, nu putea fi valabil decåt dacă Securitatea era adversarul celor pregătiţi să-l înlocuiască pe Ceauşescu. Numai că şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad, şi-a dat seama ca sfårşitul epocii Ceauşescu este doar o chestiune de luni sau chiar săptămåni de zile şi a decis să nu se implice în apărarea cu orice preţ a dictatorului şi a regimului său. El a dat ordine clare în acest sens, cerånd subalternilor să nu folosească armamentul din dotare ci să se rezume doar la misiuni informative. Atåt înainte de 22 decembrie 1989, cåt şi după. Mai mult, Iulian Vlad i-a cerut, chiar, lui Milea, în în dimineaţa lui 22 decembrie, să-l aresteze pe Ceauşescu. “Vasile, hai să-i arestăm pe ăştia!”, i-a şoptit Iulian Vlad, lui Vasile Milea, după ce ministrul apărării, ieşind de la Ceauşescu,  care tocmai îl ameninţase cu plutonul de execuţie, s-a intersectat cu şeful DSS în faţa cabinetului 1. “E prea tårziu, eu am ieşit din joc. Nu mai am nicio şansă!” – i-ar fi răspuns Milea, cu o oră înainte de a se sinucide.
Deşi prima parte a planului a fost aplicată cu succes la Timişoara, prin folosirea diversioniştilor care au incitat populaţia şi autorităţile prin spargerea geamurilor unor magazine din oraş şi provocarea militarilor din dispozitive, după 22 decembrie n-ar fi trebuit să mai moară nimeni pe străzile marilor oraşe. Atåt capii armatei, cåt şi ai Securităţii acceptaseră schimbarea şi nu mai rămăsese decåt o singură problemă: cine preia conducerea ţării. Deşi Iliescu era cel pregătit de sovietici, mai existau candidaţi în jurul cărora se creaseră nuclee de susţinători: Ilie Verdeţ, Constantin Dăscălescu, chiar şi Dumitru Mazilu care avea deja, pregătită, o platformă-program pentru înlocuitorul PCR.
Pentru ca gruparea Iliescu să fie cea acceptată de populaţie, planul început la Timişoara a fost aplicat şi la Bucureşti, lansåndu-se diversiunea “terorişti-securişti”, care n-a reprezentat, de fapt, decåt declanşarea unui război carnagiu pe străzile Capitalei, dar şi al altor oraşe din ţară, după înarmarea iresponsabilă a civililor şi trimiterea lor la vånătoare de “terorişti”. Sigur, nimeni n-a putut să arate vreodată vreun terorist viu sau mort. Cei vii s-a dovedit că nu erau terorişti, iar cei morţi aşijderea. Cei care au tras, adică civilii “revoluţionari”, cred şi azi că s-au luptat cu teroriştii, iar unii dintre ei încă se mai laudă cum au împuşcat ei “terorişti”. Dacă cineva ar verifica declaraţiile lor ar avea surpriza să constate că victimele cu care se laudă n-au fost decåt alţi civili, sau militari ai armatei romåne, mai puţin norocoşi decåt ei. Numai că procurorii Parchetului Militar n-au fost interesaţi în a-i căuta şi pedepsi pe cei care au apăsat pe trăgaci, ci pe aceia care au dat ordinele. Pånă în 22 decembrie 1989 au fost ucişi 162 de oameni şi răniţi 1.529, ca urmare a represiunii coordonate de comandamentul de la Timişoara şi, ulterior din Bucureşti şi alte oraşe (Cluj şi Tg. Mureş). După 22 decembrie, numărul morţilor a crescut de aproape şase ori, ajungånd la 942, iar numărul răniţilor a fost de 2.245 persoane. Dacă pånă pe 22 decembrie vinovăţiile sunt clare şi dovedite, după această dată Parchetul n-a avut puterea de a-i inculpa pe principalii vinovaţi, în frunte cu Ion Iliescu.

Intratrarea trupelor sovietice în Bucureşti ar fi putut repeta fenomenul Praga-1968 

Se ştie că motivul pentru care au existat atåtea victime a fost înarmarea civililor chemaţi să apere, chipurile, “revoluţia”, în realitate însă chemaţi să acopere, prin războiul de gherilă declanşat pe străzi şi, deci, teroarea instaurată, preluarea puterii de către gruparea Iliescu, cea care coordona, de fapt, această diversiune declanşată la nivelul întregii ţări. Există mărturii că înarmarea populaţiei s-a făcut la ordinul lui Ion Iliescu, deşi el n-avea niciun drept să dea astfel de ordine. O să prezentam o astfel de mărturie, care aparţine unui maior din cadrul UM 0673 ce aparţinea Ministerului de Interne, Mihai Ciocodei. După ce “revoluţionarii” au fost înarmaţi şi au început să se împuşte între ei, Iliescu a trecut la faza următoare a scenariului, anume chemarea gărzilor de la Kremlin care să-i asigure protecţia în cazul în care “securiştii care trag din orice poziţii” – cum i-a numit el pe teroriştii imaginari- l-ar împiedica să-şi menţină poziţia pe care reuşise să o dobåndească. Aşa se face că, pe 23 decembrie, el a cerut sprijin militar din partea Moscovei. O astfel de cerere nu poate fi percepută altfel decåt ca pe un act suprem de trădare în condiţiile în care se creaseră premisele ocupării ţării de către trupele sovietice. Cel care s-a opus acestei cereri a lui Iliescu, şi care avea să fie pedepsit pentru asta, a fost şeful Marelui Stat Major al armatei romåne, generalul Ştefan Guşă. El a fost singurul militar cu putere de decizie din fruntea armatei care înţeles că în condiţiile în care trupele erau dislocate şi împrăştiate în sute de dispozitive de pe teritoriul întregii ţări, nu puteau respinge o eventuală invazie de tipul celei din Praga anului 1968. Prin urmare, după ce a aflat că s-a cerut intervenţia ruşilor, generalul Guşă a vorbit atåt cu reprezentanţii ruşi, dar şi unguri, din cadrul Tratatului de la Varşovia, precum şi cu cei de la Moscova, cărora le-a spus că armata romånă nu are nevoie de sprijin extern. El a preîntåmpinat astfel o posibilă “descălecare” a ruşilor la Bucureşti, chiar dacă reprezentanţii lor preluaseră puterea în stat. Mai mult, pentru a opri  carnagiul care se declanşeze pe străzi, cunoscånd ce înseamnă să înarmezi la întåmplare civili cu armament şi muniţie de război, el a solicitat CFSN, pe 24 decembrie, să ceară populaţiei să stea în locuinţe şi să evite ieşirea pe străzi pentru a permite militarilor să reinstaureze ordinea. Cererea sa a fost, desigur, prezentată de gruparea Iliescu, care era interesată ca oamenii să iasă pe străzi pentru a justifica şi amplifica fenomenul terorist, drept o încercare de preluare a puterii. Asasinatul în masă declanşat de gruparea Iliescu în seara de 22 decembrie 1989, a fost finalizat, oficial, pe 25 decembrie, prin asasinarea celor doi Ceauşeşti. 

Înainte să moară, generalul Guşă a declarat că s-a îmbolnăvit după ce a băut o cafea în “noaptea generalilor” din 22/23 decembrie 1989 

http://www.curentul.info/2012/images/stories/2011/12/34/000-stefan-gusa.jpg
Consolidată la umbra terorii, gruparea Iliescu avea să cåştige astfel puterea şi să-şi elimine posibilii adversari. De aici încolo, nu mai era nevoie de trupele ruseşti. Caschetele sovietice se aflau deja la Cotroceni şi la vårful Ministerului Apărării Naţionale. Generalul Guşă, cel care s-a opus intervenţiei sovietice a fost rapid înlăturat din fruntea MStM şi trimis la comanda diviziei din Buzău unde a rămas pånă cånd a fost doboråt de cancer. O boală despre care el însuşi a afirmat că a debutat în noaptea de 22 decembrie 1989, după ce a băut o cafea. Întrebat de jurnalistul militar col. George Vasile, dacă ştie de unde i se trage cancerul osos de care suferea, el a răspuns: “Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea ( cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simţit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întålnit cu ai mei la Predeal şi nu mă mai recunoşteau. Am ieşit anul trecut din spital. Am minţit că mă simt bine şi am plecat în aplicaţie. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămånă, pentru investigaţii, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greşit?” se întreba generalul Guşă cu puţin timp înainte să moară. Dacă şi cu ce a greşit generalul Guşă rezultă destul de clar din propria sa mărturie făcută, la sfårşitul lui 1993, în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, conduse de Valentin Gabrielescu. Ea va fi însoţită şi de declaraţia fostului şef al Comandamentului Infanteriei şi tancurilor, general colonelul Ion Hortopan, care confirmă telefonul dat din biroul ministrului apărării, chiar dacă e confuz cu privire la cei care au participat la această acţiune. Astăzi, atåt cei doi generali, cåt şi senatorul Gabrielescu, sunt morţi. Au rămas însă mărturiile lor. Prezentăm astăzi declaraţia lui Mihai Ciocodei, conform cărei Ion Iliescu a ordonat, în noaptea de 22 decembrie 1989, înarmarea civililor. În numărul de måine al cotidianului nostru vom prezenta mărturiile celor doi generali, cu privire la cererea de sprijin militar de la Moscova şi respingerea ei de către generalul Guşă. 
I. Mihai Ciocodei
Ministerul de Interne
Maior Ciocodei Mihai din UM 0673 Bucureşti
ianuarie 1990

Domnului colonel Grofu Florian

Raportez:
În ziua de 22.12.1989, la apelul televizat al Frontului Salvării Naţionale, m-am deplasat la sediul Televiziunii Romåne, unde m-am prezentat membrilor Consiliului Frontului. Împreună cu cpt. Ing. Georgescu d ela Academia Militară, am însoţit un car de reportaj la fostul sediu al CC al PCR şi la revenire al Televiziuine am primit din nou misiunea de a însoţi un dedactor în acelaşi loc, cu care am şi revenit la sediu (Mihai Tatulici).
Revenind în încăperea în care-şi desfăşura activitatea Consiliul Frontului, s-a pus problema organizării apărării sediului şi faptul că armata nu intrase în dispozitiv, iar revoluţionarii organizaţi în pichete nu sunt înarmaţi.
Am spus că este o subunitate în apropiere, care dispune de armament. Mi s-a cerut să mă deplasez acolo şi să solicit armamentul şi muniţia respectivă, pe care să le aduc la televiziune. Pentru a mă deplasa, dl. Petre Constantin, director general la Televiziunea Romånă, mi-a pus la dispoziţie un autostation Dacia 1310, cu şoferul Vålcu.M-am deplasat la Autobaza Porumbaru, unde am discuitat cu dispecerul de serviciu, m.m. Ciobanu Ilie; acesta mi-a spus că nu mă poate ajuta, dar să discut cu col. Stănescu Ioan, şeful biroului. În convorbirea telefonică, iniţial acesta nu a fost de acord. Sosind gestionarul armamentului şi muniţiilor, m.m. Tătaru Ionel, am discutat şi cu acesta, în ultimă instanţă fiind de acord cu punerea la dispoziţie a armamentului şi muniţiei existente, pe bază de proces verbal. După întocmirea documentelor(un exemplar a rămas la gestionar, iar alt exemplar l-am luat pentru a avea evidenţa asupra existentului şi pentru justificarea folosirii), am telefonat la Televiziune, unde am discutat cu cpt. Ing. Georgescu şi dl. Opaiţ, care mi-au spus că va veni să mă însoţească cu o maşină cpt. Ing. Georgescu.Sosind la Televiziune cu armamentul şi muniţia respectivă:
50 pistoale calibrul 7,65 mm, 9 pistoale mitralieră cu cu baioneta respectivă, 1200 cartuşe pistol calibru 7,65 mm şi 135 cartuşe calibrul 7,62 mm, împreună cu şoferul, cpt. Georgescu, cpt Mistea Ilie şi cei doi militari în termen care m-au însoţit, le-am transportat la etajul 11, unde, între sala de consiliu şi biroul directorului general al televiziunii, se afla o încăpere mică.Împreună cu cei doi militari în termen am introdus cartuşe în cele 100 încărcătoare de pistol, pe care apoi le-am păstrat într-o ladă închisă.
Raportez că toate aceste evenimente s-au desfăşurat într-o tensiune permanentă şi într-o succesiune foarte rapidă, încåt în aceste condiţii nu pot încadra în timp fiecare acţiune. După ce am încheiat de pregătit încărcătoarele, la ordinul d.lui gl.col. Hortopan, am distribuit un pistol şi un pistol mitralieră cu muniţie pentru doi ofiţeri de la MapN care urmau să-l escorteze pe Nicu Ceauşescu. La puţin timp după aceea, s-a lansat primul atac asupra televiziunii.
În acel moment, dl Iliescu a cerut să distribui arme şi să apărăm televiziunea.
Raportez că în prima perioadă am înmånat armamentul pe bază de semnătură. La un moment dat s-a intensificat focul asupra televiziunii, aceasta fiind atacată şi de elicoptere; stingåndu-se lumina, o perioadă nu am mai distribuit şi în continuare, pånă în jurul orei 1.00, am distribuit pe baza unor acte de identitate (buletin, livret militar, legitimaţie de serviciu etc.) pe care – subliniez – nu le-am putut verifica din lipsa luminii. Dimineaţa,în jurul orei 3,00, s-a lansat zvonul că se duc lupte în interiorul clădirii, la etajele I, II şi III. În acel moment, am luat un pistol şi muniţie şi am coboråt la etajul III şi în continuare la etajul II, respectiv la I, unde am putut constata că informaţia era falsă, probabil pentru a crea panică.  Am rămas, în continuare, la etajul I, unde am organizat dispozitivul de apărare, solicitånd apărătorilor să deschidă foc ordonat, lovitură cu lovitură şi numai asupra persoanelor vizibile şi care acţionează vădit împotriva noastră, invocånd atåt necesitatea protejării populaţiei din zonă, a cetăţenilor care au venit în sprijin, cåt şi a locuinţelor în care se ascundeau teroriştii.După revenirea la etajul XI, am primit alte sarcini legate de paza şi apărarea obiectivului, neavånd timp pentru inventarierea armamentului şi muniţiei rămase. Începånd cu 23 decembrie, pe măsură ce soseau efective de militari ai armatei, precum şi din fostele trupe de securitate, am acţionat cu maior Văţă Florin, actualmente la poliţia din Sibiu, pentru scoaterea civililor din televiziune şi recuperarea armamentului..Ca urmare a discuţiilor purtate cu domnii Petre Roman şi Ovidiu Tocaciu, membri ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost elaborat şi difuzat comunicatul privind obligativitatea tuturor persoanelor de a preda armamentul pe care-l aveau asupra lor.Pe 25 decembrie am început inventarierea armamentului şi muniţiei existente, după cere le-am mutat într-un birou închis, asigurånd şi paza acestuia, prilej cu care am întocmit şi evidenţa cu tot materialul prezentat. Pe 31 decembrie 1989 am primit ordin de la col. Oană Marin, comandant al forţelor ce asigurau paza televiziunii, să mă prezint la unitate.Am predat tot armamentul şi muniţia existente sg. maj. Bahrin Viorel, din cadrul UM 01210 Bucureşti.Pe 02 ianuarie 1990 am fost chemat la ordin la domnul general colonel Mihai Chiţac, ministru de interne, căruia i-am raportat în legătură cu armamentul şi muniţia ridicate de la autobaza Porumbaru, distribuite şi folosite pentru apărarea Televiziunii Romåne începånd cu 22 decembrie 1989. A fost prezent şi dl. general-colonel Jean Moldoveanu, precum şi col (r) Ungureanu Adrian, fostul comandant al unităţii noastre. Domnul ministru a cerut să fiu sprijinit de Inspectoratul General al Poliţiei pentru recuperarea armamentului respectiv. (…) Pånă în prezent nu au fost găsite, urmånd a fi recuperate după inventarierea generală a armamentului aflat în unităţile MapN şi MI următoarele categorii de armament din cel distribuit pentru apărarea revoluţiei:-17 pistoale model 1974, calibru 7,65 mm (…);-4 pistoale mitralieră cu seriile (…).Diferenţa de 726 de cartuşe pistol nerecuperate pånă în prezent au fost folosite pentru apărarea Televiziunii.
Este posibil ca anumite cantităţi să fie predate, odată cu armamentul , unor unităţi MapN sau MI.Cele 135 cartuşe pistol mitralieră calibru 7,62 mm au fost distribuite cåte 15 pentru fiecare armă şi folosite în noaptea de 22/23 decembrie 1989.Maior Ciocodei Mihai









  Sursa:http://www.curentul.info