TESTE ŞOCANTE făcute pe oameni: Experimentul SOMNULUI din perioada sovietică VIDEO

Se spune că la sfârşitul anilor 1940, cercetătorii ruşi ar fi făcut un experiment pe cinci oameni, pe care au încercat să îi ţină  în stare de veghe 15 de zile fără întrerupere. Ruşii ar fi testat atunci un gaz cu efecte de stimulare a organismului, un gaz energizant, dar toxic, care i-a transformat pe subiecţii experimentului în nişte fiare care s-au automutilat şi au căpătat o rezistenţă incredibilă la durere şi suferinţă.


Povestea acestui experiment este controversată, descrierea evenimentelor pare ruptă din fantastic, dar nici nu este contrazisă vehement, fiind greu sau chiar imposibil de verificat. Postată pentru prima oară pe un site de pe Internet, povestea a devenit virală, descriind o serie de evenimente care îţi dau fiori pe şira spinării şi te fac să te întrebi dacă a fost posibil, într-adevăr, aşa ceva. Cazurile descrise se pretind a fi rodul experimentelor făcute de cercetătorii sovietici privind efectele asupra privării de somn a subiecţilor studiaţi, pe o perioadă mai îndelungată şi, în acelaşi timp, a administrării unui gaz energizant.
Subiecţilor, care erau deţinuţi politici din perioada sovietică, li se promisese că dacă vor participa la experiment, vor fi eliberaţi. Cei cinci subiecţi au fost ţinuţi într-un mediu izolat, putând astfel să li se monitorizeze constant aportul de oxigen, astfel încât gazul toxic să nu îi ucidă. Pe atunci nu existau camere de luat vederi, iar în lipsa acestora monitorizarea subiecţilor se făcea cu ajutorul unor microfoane implantate în camera experimentală şi printr-un perete care avea un vizor de sticlă de câţiva centimetri pătraţi, prin care subiecţii din camera experimentală nu-i vedeau pe cei care făceau experimentul, dar puteau fi văzuţi de aceştia.

În camera experimentală se aflau mai multe cărţi, nişte locuri de dormit, dar nu paturi propriu-zise, apă curentă, toaletă şi hrană uscată ce le-ar fi ajuns mai mult de o lună.
Subiecţii testaţi erau deţinuţi politici, pe care regimul de atunci îi considera duşmani ai statului. Conversaţiile lor au fost înregistrate cu ajutorul microfoanelor din camera experimentală, prin care comunicau cu cei care îi angajaseră pentru experiment.


Astfel, cei care realizau experimentul au aflat tot ce au vorbit subiecţii captivi în toată perioada cât au fost ţinuţi în acea cameră experimentală. Povesteau mai ales despre momentele traumatice pe care le trăiseră în viaţa lor, iar după primele patru zile, convorbirile lor deveneau din ce în ce mai sumbre.

Cuprinşi de paranoia

În a cincea zi, subiecţii au început să se vaite de condiţiile de captivitate şi să dea semne de paranoia. Comunicau din ce în ce mai puţin, deveniseră agitaţi, dar se apropiau în schimb de microfoane ca să-şi "toarne" camarazii, în şoaptă, crezând că astfel vor câştiga simpatie din partea experimentatorilor.
Cercetătorii au crezut încă de la început că, de vină pentru acest comportament, era gazul experimental. După nouă zile, unul dintre subiecţi a început să urle şi să alerge haotic prin cameră. A făcut aşa încontinuu, timp de trei ore.  Apoi a continuat să urle, dar nu mai avea aceeaşi putere, iar ţipetele lui începuseră să semene mai degrabă cu nişte chiţăituri. Cercetătorii au bănuit că i s-au rupseseră corzile vocale.
Ceilalţi nu au reacţionat ca el, dar au continuat să şuşotească în microfoane. Apoi, a început şi al doilea captiv să urle, în timp ce alţi doi s-au repezit la cărţile din cameră şi au mânjit paginile şi copertele cu excremente, cu care au astupat şi  microfoanele. Au astupat şi hubloul, lipind de acesta cărţile mânjite cu excremente. Ţipetele au încetat imediat, iar în microfoane nu s-a mai auzit nimic.
De la acest incident, au trecut trei zile, timp în care, din interiorul camerei experimentale nu s-a mai auzit niciun sunet. Cercetătorii au verificat microfoanele, nevenindu-le să creadă că, din cinci oameni, niciunul nu mai era în stare să scoată măcar un sunet. Au controlat nivelul de oxigen şi au constatat că acesta era suficient pentru a-i menţine pe captivi în viaţă.

Nu mai vrem să fim eliberaţi

Văzând că nu mai primesc niciun semn de la captivi, în cea de-a 14-a zi, cercetătorii au făcut, prin interfon, un apel, în speranţa că vor obţine un răspuns de la ei.

Cercetătorii se temeau că subiecţii muriseră sau că se aflau, în cel mai fericit caz, în stare vegetativă. "Vă deschidem camera ca să testăm microfoanele. Daţi-vă la o parte din dreptul uşii şi culcaţi-vă pe podea. Dacă nu vă conformaţi, veţi fi împuşcaţi. Dacă vă conformaţi, unul dintre voi va fi eliberat imediat!", i-au somat cercetătorii pe subiecţii din camera experimentală.

Spre marea lor surpriză, cercetătorii au auzit o singură voce care le-a răspuns calmă:"Nu mai vrem să fim eliberaţi!"... Când au deschis camera, de-acolo a ieşit gazul experimental, iar încăperea s-a umplut cu aer. În scurt timp, la microfoane s-au auzit din nou şoapte. Trei voci diferite se rugau parcă pentru vieţile celor dragi şi cereau ca încăperea să fie din nou umplută cu gaz experimental.
Şi-au sfâşiat carnea de pe ei şi şi-au scos organele
Soldaţii au pătruns în cameră şi au fost şocaţi de ce au văzut acolo. Când au intrat, subiecţii au început să ţipe mai tare ca niciodată. Soldaţii au făcut la fel, dar dintr-un alt motiv. În camera experimentală se desfăşurau scene de groază.

Patru dintre subiecţi se mai aflau în viaţă. Cel de-al cincilea murise. În cameră erau bucăţi de carne, din trupul deţinutului decedat, în special din pieptul lui, care blocau scurgerea din podea, astfel încât apa formase deja un strat de câţiva centimetri în camera experimentală. Nu se ştie cât era apă şi cât era sânge în lichidul care acoperea podeaua. Rezervele de hrană păreau să fi fost neatinse în ultimele zece zile de captivitate.
Şi ceilalţi supravieţuitori se mutilaseră, smulgându-şi cu mâinile, bucăţi de piele şi de carne de pe corpurile lor, până la os. Se pare că între subiecţi s-ar fi produs şi acte de canibalism în cursul experimentului.

Printre coastele descărnate li se vedeau plămânii

Îşi sfâşiaseră burţile şi îşi scoseseră unele dintre organele abdominale de sub cutia toracică, cel mai probabil intestinele, iar printre coastele descărnate li se vedeau plămânii. Arterele şi venele, precum şi celelalte organe, erau intacte, la fel şi diafragma. Burţile şi le sfâşiaseră cu puţin timp înainte ca încăperea experimentală să fie deschisă de soldaţi. Îşi aşezaseră organele scoase alături de ei.
Chiar în stadiul acesta, se putea vedea că tubul lor digestiv încă funcţiona. Digera de fapt carnea pe o sfâşiaseră de pe corpurile lor cu ajutorul unui scaun pe care îl spărseseră şi îl făcuseră surcele, ca să-şi taie apoi burţile cu acestea.
În timp ce soldaţii, care făceau parte din trupele speciale care supravegheau experimentul, au refuzat să mai intre în acea cameră a groazei, captivii îi implorau pe cercetători să închidă camera şi să dea drumul din nou la gazul experimental care îi energiza.
Când totuşi soldaţii au pătruns ca să îi scoată pe supravieţuitori, au fost atacaţi de aceştia. S-a declanşat o luptă sălbatică, pe viaţă şi pe moarte, între subiecţii experimentului şi soldaţi. Unul dintre captivi a suferit o ruptură de splină şi a sângerat până când a murit. Înainte, cercetătorii încercaseră să îl sedeze, dar nu au reuşit nici chiar după ce îi injectaseră o doză de anestezic de zece ori mai mare decât cea normală, dintr-un derivat al morfinei.

Mai mult, l-a atacat şi pe medic, rănindu-l. Inima subiectului a continuat să bată încă două minute, iar în sistemul său vascular era mai mult aer decât sânge. Chiar şi după ce inima i s-a oprit, subiectul a continuat, în mod paradoxal, să urle şi să atace timp de 3 minute.

Trebuie să rămân treaz

Ceilalţi trei subiecţi au fost transferaţi la spital, pentru ca medicii să le pună la loc organele pe care şi le
smulseseră din abdomen. După ce li s-a făcut anestezie, s-a dovedit că erau imuni la anestezice.
Primul dintre ei, cel mai grav rănit, a încercat să ţipe, dar corzile vocale i se rupseseră şi a dat din cap când medicul s-a apropiat cu seringa de el. Disperat, medicul i-a dat o foaie de hârtie şi un creion ca să îi scrie ce doreşte. "Continuă să tai!", i-a scris, cum a putut, subiectul.
Cealţi doi au cerut la rândul lor să fie operţi fără anestezie. Dar erau foarte agitaţi şi le-au dat mult de furcă medicilor, mai ales unul dintre ei, care râdea cu atâta putere, încât se zguduia masa de operaţie. În final, medicii le-au administrat celor doi un ser paralizant, pentru a realiza intervenţiile chirurgicale.
Nici serul paralizant nu i-a ţinut prea mult nemişcaţi şi, la un moment dat, au încercat să se smulgă din legăturile care îi ţintuiau pe masa de operaţie.
Îndată ce au putut vorbi, au cerut să i se administreze gazul experimental. Când medicii l-au întrebat pe unul dintre ei de ce vrea să i se administreze acest gaz şi de ce şi-a smuls carnea de pe el şi organele, el a răspuns: "Trebuie să rămân treaz"...

S-au gândit să îi eutanasieze
După ce au fost operaţi, au fost puşi într-o în camera specială. Cercetătorii urmau să decidă ce vor face cu ei în continuare, deoarece experimentul lor eşuase lamentabil. S-au gândit să îi eutanasieze.
Dar comandantul, fost ofiţer al serviciilor secrete, a văzut în ei un potenţial bun de exploatat în continuare şi a vrut să afle ce se va întâmpla dacă vor fi retrimişi în camera experimentală şi alimentaţi din nou cu gazul toxic experimental. Cercetătorii au protestat vehement faţă de această propunere, dar au fost obligaţi să meargă înainte şi să reia experimentul.
Înainte de a fi reintroduşi în camera groazei, au fost conectaţi la un monitor EEG. Spre surpriza tuturor, toţi trei au încetat să mai lupte şi să vocifereze după ce li s-a promis că li se va administra din nou gazul. Până atunci, însă, pentru ei începea lupta cu somnul.
Unul dintre ei, care putea vorbi, fredona continuu o melodie. Altul, care nu putea să vorbească, încerca să-şi rupă legăturile de piele de la picioare şi mâini cu care fusese ţintuit de pat. Văzând că nu reuşeşte, s-a mulţumit să îşi mişte doar capul pe pernă şi să clipească din ochi cu repeziciune.
Cercetătorii i-au monitorizat undele cerebrale şi au fost surprinşi să constate că acestea se menţineau la un nivel constant în cea mai mare parte a timpului. Aveau însă şi momente când monitoarele arătau linie continuă, în mod inexplicabil, înainte de a reveni la normal. La un moment dat, una dintre asistente a observat că pacientul închisese ochii, iar monitorul a înregistrat o linie continuă, înainte ca inima să se oprească definitiv.

Noi suntem nebunia care s-a strecurat în voi toţi

Ultimul dintre cei doi subiecţi supravieţuitori, care mai era în stare să vorbească, a început să ţipe să fie închis în cameră din nou. Undele lui cerebrale au urmat aceeaşi evoluţie ca a celui care murise anterior.
Comandantul a dat atunci ordin să se sigileze camera cu ambii subiecţi acolo, dar şi cu trei cercetători. Unul dintre aceştia a scos un pistol şi l-a împuşcat pe comandant în frunte, apoi a întors arma către subiectul mut şi i-a zburat creierii.
După aceea, a îndreptat arma către singurul subiect rămas în viaţă, în timp ce ceilalţi doi cercetători au ieşit repede din cameră. "Nu vreau să fiu închis aici, cu toate astea în jurul meu şi, în niciun caz, cu tine! Cine eşti tu? Vreau să ştiu!...", a urlat cercetătorul.
Cu ultimele puteri, subiectul i-a răspuns cât se poate de calm, dar pe un ton sfidător: "Ai utat atât de repede? NOI suntem VOI. Noi suntem NEBUNIA care s-a strecurat în voi toţi, cerşind să fie eliberată în orice clipă, în adâncul minţilor voastre animalice. Noi suntem cei de care vă ascundeţi când vă culcaţi în fiecare seară. Noi suntem ceea ce voi sedaţi până la tăcere şi paralizie când vă duceţi în azilul nocturn în care noi nu putem ajunge"...
Cercetătorul a tăcut. Apoi a ţintit inima subuiectului şi a tras un foc de armă. Subiectul a reuşit, totuşi, să rostească ultimele cuvinte înainte de moarte: "Aşa, deci ... aproape ... liber..."