DEZVĂLUIRI INCREDIBILE: Proiectele secrete ale lui Ceauşescu şi ale generalilor de la Jilava! | Arme de distrugere în masă şi drone ruseşti

Secretizarea abuzivă şi criminală practicată de autorităţi în dosarele Revoluţiei, a avut darul de a–i ascunde timp de 20 de ani, pe principalii responsabili ai masacrului din Decembrie 1989. Nu este încă foarte clar ce căutau trupele speciale sovietice în România, nici dacă au existat terorişti străini. Generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac sunt singurii ţapi ispăşitori mai de vază, judecaţi, condamnaţi şi încarceraţi la Jilava pentru evenimentele Revoluţiei. Doi octogenari sacrificaţi pentru imaginea Justiţiei române în străinătate, plini de afecţiuni, dar doldora de secrete. Confruntat cu realităţile închisorii, Stănculescu a început să vorbească despre proiectele clasificate secret de stat de regimul comunist. Este vorba despre arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Mihai Chiţac unul dintre cei mai importanţi responsabili militari în aceste proiecte, nu a scos niciun cuvânt până acum. Secretele generalilor de la Jilava nu se referă la Revoluţie, ci la ceea ce se ascunde în spatele ei.

Deşi iniţial le-a dat cu tifla jurnaliştilor prea curioşi, în cele din urmă, Stănculescu s-a hotărât să dea frâu liber amintirilor. A început cu  interviuri televizate din Spitalul Penitenciar Jilava, referitoare la traficul şi contrabanda cu armament din perioada comunistă. În calitate de şef al Departamentului de Înzestrare al Armatei, fostul general era la curent cu multe operaţiuni derulate de Securitate în “lumea a treia”. Sute de milioane de dolari din comerţul cu armament pe spaţiul arab intrau în anii ’80 în conturile faimoasei firme ICE Dunărea.
 Recent, Stănculescu a scris o carte – “În sfârşit adevărul…”, dezvăluind câte ceva din culisele altor operaţiuni clasificate Secret de Stat. “Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”, povesteşte Stănculescu. Dacă mai adăugăm micile indiscreţii ale generalului despre programul pentru bomba atomică, derulat la Turnu Severin, Măgurele şi Piteşti, sub umbrela instalaţiilor de la Cernavodă, ne putem face o idee despre secretele închise la Spitalul Penitenciar Jilava.

 De la “Dunărea II” la „Măgura”

Victor Stănculescu este, poate, cea mai autorizată persoană în problema ambiţiilor nucleare, chimice şi bacteriologice ale lui Nicolae Ceauşescu. Dar nu este singurul. Fostul şef al Direcţiei de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit în mai multe rânduri, amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70. Generalui DIE povesteşte că “Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică” pentru a şantaja marile puteri. Proiectul secret ar fi purtat denumirea de „Dunărea II” şi ar fi beneficiat de finanţare libiană. Pacepa spune că la acea dată Ministerul Minelor încerca să creeze la Băiţa o rezervă de uraniu, iar DIE lucra intens la proiectul unei staţii pilot pentru îmbogăţirea uraniului prin centrifugare. O altă voce autorizată în domeniu, închisă la Jilava alături de Stănculescu este generalul Mihai Chiţac. Spre deosebire de colegul său de suferinţă, Chiţac a fost mult mai tăcut. Ce se ascunde sub tăcerea lui ?  Informaţii despre centrele de cercetare, pilot şi producţie pentru armele pomenite mai sus, subordonate Ministerului Apărării Naţionale. Centrele de cercetare speciale intrau în responsabilitatea generalului Nicolae Eftimescu, la vremea aceea adjunct al şefului Marelui Stat Major, generalul Vasile Ionel (amândoi suspectaţi de Direcţia a IV-a Contrinformaţii Militare ) de legături cu Moscova). Eftimescu conducea Secţia Operatiuni Speciale din cadrul MApN. Proiectul nuclear, coordonat de generalul Mihai Chiţac, şeful Comandamentului Trupelor Chimice şi-a schimbat numele de cod după fuga generalului Pacepa. A fost redenumit “Măgura” şi era clasificat Secret de Stat.

Apă grea, iperită şi bruceloză
Încă înainte de fuga lui Pacepa în Occident, România producea apă grea într-o staţie pilot, creată pe baza informaţiilor aduse de Brigada Specială SD (unitatea de spionaj tehnico – ştiinţific a Securităţii) de la compania canadiană AECL. Apa grea, produsă pe scară largă mai târziu la Turnu Severin, putea fi folosită atât pentru realizarea bombei nucleare, cât şi pentru operarea reactoarelor CANDU de la Cernavodă. În timp ce Chiţac tace, Victor Stănculescu vorbeşte despre producţia de iperită pentru arma chimică şi de “sticluţe” aduse din India , iar Pacepa îşi aduce aminte  de arma bacteriologică cu bruceloză. Numele de cod al proiectului în curs de realizare la Comandamentul Trupelor Chimice condus tot de generalul Mihai Chiţac, fiind “Brutus”. Cele mai importante experimente în vederea producerii bombei atomice au avut loc la Institutul de Chimie Militară de pe Şoseaua Olteniţei (la capătul tramvaiului 34), aflat la vremea aceea în subordinea Comandamentului Trupelor Chimice conduse de acelaşi general. Una din puţinele instituţii de cercetare militară care a supravieţuit integrării noastre euroatlantice. Despre acest episod ar putea spune multe directorul institutului, colonelul Savu, urmărit îndeaproape de contrainformaţii pentru că era căsătorit cu o rusoaică Tamara. Ofiţerii responsabili cu protecţia internă din cadrul proiectului “Măgura” spun că specialistul numărul unu al proiectului a fost Octavian Ciobanu. Acesta a fost secondat de Ion Romeo. Doctor în fizică, Ciobanu a fost un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu, fiind numit după ’90 director al ANCESIAC. O intituţie care trebuia să controleze aşa-numitele materiale cu dublă întrebuinţare. După 2000, Ciobanu a fost desemnat guvernator al Văii Jiului. Ion Romeo a fost reprezentantul României la Agenţia Internaţională de Energie Atomică. În presă, a fost vehiculat şi numele senatorului PSD Şerban Valeca. Se pare că fostul director al institutului de cercetări nucleare Piteşti ( reprezentant al României prin diverse alte organisme internaţionale în domeniu), Valeca a făcut parte din proiectul “Măgura”. Întâmplător sau nu, senatorul este membru în Comisia de Siguranţă şi Apărare Naţională din Senatul României.
Rachetele purtătoare

La sfârşitul anilor ’80, numeroase delegaţii militare sovietice au vizitat România. Ofiţerii superiori erau cazaţi la hotel Bucureşti şi conform declaraţiilor ceiştilor români (care îi aveau în supraveghere), sovieticii aveau o curiozitate obsesivă pentru rachetele cu rază medie de acţiune pe care tot ei ni le livraseră. Ilie Frasiniuc, traducătorul militar al lui Nicolae Ceauşescu şi al ministrului MApN Vasile Milea (preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România după ’90), era deseori abordat şi întrebat pe faţă unde sunt amplasate rachetele. Dealtfel, bateriile ROT au fost primele sacrificate pentru accederea noastră în organismele euroatlantice. Ultimile două baterii (unităţile militare de la Ineu şi Tecuci) plecând în 1996 spre Israel containerizate de compania ZIM, sub supravegherea unor înalţi demnitari MOSSAD. Relaţii la fostul şef al Directorarului de Securitate din cadrul Ministerului Apărării din Israel Eliezer Pincu, născut la Galaţi. Operaţiunea specială a fost trecută de MApN la capitolul Strict Secret. Povestea ROT începe în anii ’70, când la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. Specialiştii DIE  primiseră sarcina realizării rachetelor purtătoare de focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Se pare că proiectul nu a avut succes, Armata achiziţionând în cele din urmă rachete operativ tactice (ROT) de la sovietici. La mijlocul anilor ’80, rachetele erau modificate la institutele de cercetări militare de pe Şoseaua Olteniţei, pentru a putea purta arme de distrugere în masă.

Declasificarea proiectelor de trei nule…

… supervizate de Armată şi Securitate la ordinul lui Nicolaie Ceauşescu, s-a dovedit dificilă. Intrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO a fost condiţionată de reducerea efectivelor militare şi a institutelor de cercetare speciale unde se desfăşurau cercetări în domeniul armelor de distrugere în masă. În cazul proiectelor de trei zerouri (Strict Secret de Importanţă Deosebită), cum era “Măgura”, politicienii sub acoperire promovaţi de noua putere dâmboviţeană, au păstrat tăcerea. După ce fostul şef al Direcţiei de Înzestrare a Armatei, generalul Popa Florentin a refuzat să se implice, se pare că declasificarea s-a făcut la intervenţia preşedintelui Ion Iliescu. Proiectele de trei zerouri au fost declasificate şi abandonate pe la jumătatea anilor ‘90. La fel şi majoritatea institutelor de cercetare ale Armatei şi Securităţii. Rachetele cu rază medie de acţiune primite de la sovietici au dispărut ca prin farmec. În mod curios, scandalul bombei nucleare din Carpaţi a apărut în presa rusă în cursul anului 2009, când Institutului pentru Strategia Naţională a Rusiei a publicat câteva  informaţii referitoare la proiect. Astfel, “fraţii de la Răsărit” ne-au dat un semn. Dacă noi scoatem la iveală documentele secrete referitoare la intervenţia sovietică în ’89 pe teritoriul României, ruşii sunt gata să ne spună ce se ascunde în spatele Revoluţiei. În sfârşit, adevărul.