Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice

Scenariul făcut de gruparea Iliescu-Militaru-Brucan pentru lovitura de stat din decembrie 1989 presupunea şi o posibilă intervenţie militară sovietică. Asta în cazul în care Securitatea l-ar fi susţinut pe Nicolae Ceauşescu şi ar fi ripostat. Planul complotiştilor kgb-işti, care, conform mărturiilor şi dovezilor adunate de-a lungul anilor, au beneficiat de sprijin logistic din partea sovieticilor,
atåt pe partea de război electronic, cåt şi pe partea de diversiune tip gherilă, nu putea fi valabil decåt dacă Securitatea era adversarul celor pregătiţi să-l înlocuiască pe Ceauşescu. Numai că şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad, şi-a dat seama ca sfårşitul epocii Ceauşescu este doar o chestiune de luni sau chiar săptămåni de zile şi a decis să nu se implice în apărarea cu orice preţ a dictatorului şi a regimului său. El a dat ordine clare în acest sens, cerånd subalternilor să nu folosească armamentul din dotare ci să se rezume doar la misiuni informative. Atåt înainte de 22 decembrie 1989, cåt şi după. Mai mult, Iulian Vlad i-a cerut, chiar, lui Milea, în în dimineaţa lui 22 decembrie, să-l aresteze pe Ceauşescu. “Vasile, hai să-i arestăm pe ăştia!”, i-a şoptit Iulian Vlad, lui Vasile Milea, după ce ministrul apărării, ieşind de la Ceauşescu,  care tocmai îl ameninţase cu plutonul de execuţie, s-a intersectat cu şeful DSS în faţa cabinetului 1. “E prea tårziu, eu am ieşit din joc. Nu mai am nicio şansă!” – i-ar fi răspuns Milea, cu o oră înainte de a se sinucide.
Deşi prima parte a planului a fost aplicată cu succes la Timişoara, prin folosirea diversioniştilor care au incitat populaţia şi autorităţile prin spargerea geamurilor unor magazine din oraş şi provocarea militarilor din dispozitive, după 22 decembrie n-ar fi trebuit să mai moară nimeni pe străzile marilor oraşe. Atåt capii armatei, cåt şi ai Securităţii acceptaseră schimbarea şi nu mai rămăsese decåt o singură problemă: cine preia conducerea ţării. Deşi Iliescu era cel pregătit de sovietici, mai existau candidaţi în jurul cărora se creaseră nuclee de susţinători: Ilie Verdeţ, Constantin Dăscălescu, chiar şi Dumitru Mazilu care avea deja, pregătită, o platformă-program pentru înlocuitorul PCR.
Pentru ca gruparea Iliescu să fie cea acceptată de populaţie, planul început la Timişoara a fost aplicat şi la Bucureşti, lansåndu-se diversiunea “terorişti-securişti”, care n-a reprezentat, de fapt, decåt declanşarea unui război carnagiu pe străzile Capitalei, dar şi al altor oraşe din ţară, după înarmarea iresponsabilă a civililor şi trimiterea lor la vånătoare de “terorişti”. Sigur, nimeni n-a putut să arate vreodată vreun terorist viu sau mort. Cei vii s-a dovedit că nu erau terorişti, iar cei morţi aşijderea. Cei care au tras, adică civilii “revoluţionari”, cred şi azi că s-au luptat cu teroriştii, iar unii dintre ei încă se mai laudă cum au împuşcat ei “terorişti”. Dacă cineva ar verifica declaraţiile lor ar avea surpriza să constate că victimele cu care se laudă n-au fost decåt alţi civili, sau militari ai armatei romåne, mai puţin norocoşi decåt ei. Numai că procurorii Parchetului Militar n-au fost interesaţi în a-i căuta şi pedepsi pe cei care au apăsat pe trăgaci, ci pe aceia care au dat ordinele. Pånă în 22 decembrie 1989 au fost ucişi 162 de oameni şi răniţi 1.529, ca urmare a represiunii coordonate de comandamentul de la Timişoara şi, ulterior din Bucureşti şi alte oraşe (Cluj şi Tg. Mureş). După 22 decembrie, numărul morţilor a crescut de aproape şase ori, ajungånd la 942, iar numărul răniţilor a fost de 2.245 persoane. Dacă pånă pe 22 decembrie vinovăţiile sunt clare şi dovedite, după această dată Parchetul n-a avut puterea de a-i inculpa pe principalii vinovaţi, în frunte cu Ion Iliescu.

Intratrarea trupelor sovietice în Bucureşti ar fi putut repeta fenomenul Praga-1968 

Se ştie că motivul pentru care au existat atåtea victime a fost înarmarea civililor chemaţi să apere, chipurile, “revoluţia”, în realitate însă chemaţi să acopere, prin războiul de gherilă declanşat pe străzi şi, deci, teroarea instaurată, preluarea puterii de către gruparea Iliescu, cea care coordona, de fapt, această diversiune declanşată la nivelul întregii ţări. Există mărturii că înarmarea populaţiei s-a făcut la ordinul lui Ion Iliescu, deşi el n-avea niciun drept să dea astfel de ordine. O să prezentam o astfel de mărturie, care aparţine unui maior din cadrul UM 0673 ce aparţinea Ministerului de Interne, Mihai Ciocodei. După ce “revoluţionarii” au fost înarmaţi şi au început să se împuşte între ei, Iliescu a trecut la faza următoare a scenariului, anume chemarea gărzilor de la Kremlin care să-i asigure protecţia în cazul în care “securiştii care trag din orice poziţii” – cum i-a numit el pe teroriştii imaginari- l-ar împiedica să-şi menţină poziţia pe care reuşise să o dobåndească. Aşa se face că, pe 23 decembrie, el a cerut sprijin militar din partea Moscovei. O astfel de cerere nu poate fi percepută altfel decåt ca pe un act suprem de trădare în condiţiile în care se creaseră premisele ocupării ţării de către trupele sovietice. Cel care s-a opus acestei cereri a lui Iliescu, şi care avea să fie pedepsit pentru asta, a fost şeful Marelui Stat Major al armatei romåne, generalul Ştefan Guşă. El a fost singurul militar cu putere de decizie din fruntea armatei care înţeles că în condiţiile în care trupele erau dislocate şi împrăştiate în sute de dispozitive de pe teritoriul întregii ţări, nu puteau respinge o eventuală invazie de tipul celei din Praga anului 1968. Prin urmare, după ce a aflat că s-a cerut intervenţia ruşilor, generalul Guşă a vorbit atåt cu reprezentanţii ruşi, dar şi unguri, din cadrul Tratatului de la Varşovia, precum şi cu cei de la Moscova, cărora le-a spus că armata romånă nu are nevoie de sprijin extern. El a preîntåmpinat astfel o posibilă “descălecare” a ruşilor la Bucureşti, chiar dacă reprezentanţii lor preluaseră puterea în stat. Mai mult, pentru a opri  carnagiul care se declanşeze pe străzi, cunoscånd ce înseamnă să înarmezi la întåmplare civili cu armament şi muniţie de război, el a solicitat CFSN, pe 24 decembrie, să ceară populaţiei să stea în locuinţe şi să evite ieşirea pe străzi pentru a permite militarilor să reinstaureze ordinea. Cererea sa a fost, desigur, prezentată de gruparea Iliescu, care era interesată ca oamenii să iasă pe străzi pentru a justifica şi amplifica fenomenul terorist, drept o încercare de preluare a puterii. Asasinatul în masă declanşat de gruparea Iliescu în seara de 22 decembrie 1989, a fost finalizat, oficial, pe 25 decembrie, prin asasinarea celor doi Ceauşeşti. 

Înainte să moară, generalul Guşă a declarat că s-a îmbolnăvit după ce a băut o cafea în “noaptea generalilor” din 22/23 decembrie 1989 


Consolidată la umbra terorii, gruparea Iliescu avea să cåştige astfel puterea şi să-şi elimine posibilii adversari. De aici încolo, nu mai era nevoie de trupele ruseşti. Caschetele sovietice se aflau deja la Cotroceni şi la vårful Ministerului Apărării Naţionale. Generalul Guşă, cel care s-a opus intervenţiei sovietice a fost rapid înlăturat din fruntea MStM şi trimis la comanda diviziei din Buzău unde a rămas pånă cånd a fost doboråt de cancer. O boală despre care el însuşi a afirmat că a debutat în noaptea de 22 decembrie 1989, după ce a băut o cafea. Întrebat de jurnalistul militar col. George Vasile, dacă ştie de unde i se trage cancerul osos de care suferea, el a răspuns: “Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea ( cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simţit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întålnit cu ai mei la Predeal şi nu mă mai recunoşteau. Am ieşit anul trecut din spital. Am minţit că mă simt bine şi am plecat în aplicaţie. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămånă, pentru investigaţii, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greşit?” se întreba generalul Guşă cu puţin timp înainte să moară. Dacă şi cu ce a greşit generalul Guşă rezultă destul de clar din propria sa mărturie făcută, la sfårşitul lui 1993, în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, conduse de Valentin Gabrielescu. Ea va fi însoţită şi de declaraţia fostului şef al Comandamentului Infanteriei şi tancurilor, general colonelul Ion Hortopan, care confirmă telefonul dat din biroul ministrului apărării, chiar dacă e confuz cu privire la cei care au participat la această acţiune. Astăzi, atåt cei doi generali, cåt şi senatorul Gabrielescu, sunt morţi. Au rămas însă mărturiile lor. Prezentăm astăzi declaraţia lui Mihai Ciocodei, conform cărei Ion Iliescu a ordonat, în noaptea de 22 decembrie 1989, înarmarea civililor. În numărul de måine al cotidianului nostru vom prezenta mărturiile celor doi generali, cu privire la cererea de sprijin militar de la Moscova şi respingerea ei de către generalul Guşă. 
I. Mihai Ciocodei
Ministerul de Interne
Maior Ciocodei Mihai din UM 0673 Bucureşti
ianuarie 1990

Domnului colonel Grofu Florian

Raportez:
În ziua de 22.12.1989, la apelul televizat al Frontului Salvării Naţionale, m-am deplasat la sediul Televiziunii Romåne, unde m-am prezentat membrilor Consiliului Frontului. Împreună cu cpt. Ing. Georgescu d ela Academia Militară, am însoţit un car de reportaj la fostul sediu al CC al PCR şi la revenire al Televiziuine am primit din nou misiunea de a însoţi un dedactor în acelaşi loc, cu care am şi revenit la sediu (Mihai Tatulici).
Revenind în încăperea în care-şi desfăşura activitatea Consiliul Frontului, s-a pus problema organizării apărării sediului şi faptul că armata nu intrase în dispozitiv, iar revoluţionarii organizaţi în pichete nu sunt înarmaţi.
Am spus că este o subunitate în apropiere, care dispune de armament. Mi s-a cerut să mă deplasez acolo şi să solicit armamentul şi muniţia respectivă, pe care să le aduc la televiziune. Pentru a mă deplasa, dl. Petre Constantin, director general la Televiziunea Romånă, mi-a pus la dispoziţie un autostation Dacia 1310, cu şoferul Vålcu.M-am deplasat la Autobaza Porumbaru, unde am discuitat cu dispecerul de serviciu, m.m. Ciobanu Ilie; acesta mi-a spus că nu mă poate ajuta, dar să discut cu col. Stănescu Ioan, şeful biroului. În convorbirea telefonică, iniţial acesta nu a fost de acord. Sosind gestionarul armamentului şi muniţiilor, m.m. Tătaru Ionel, am discutat şi cu acesta, în ultimă instanţă fiind de acord cu punerea la dispoziţie a armamentului şi muniţiei existente, pe bază de proces verbal. După întocmirea documentelor(un exemplar a rămas la gestionar, iar alt exemplar l-am luat pentru a avea evidenţa asupra existentului şi pentru justificarea folosirii), am telefonat la Televiziune, unde am discutat cu cpt. Ing. Georgescu şi dl. Opaiţ, care mi-au spus că va veni să mă însoţească cu o maşină cpt. Ing. Georgescu.Sosind la Televiziune cu armamentul şi muniţia respectivă:
50 pistoale calibrul 7,65 mm, 9 pistoale mitralieră cu cu baioneta respectivă, 1200 cartuşe pistol calibru 7,65 mm şi 135 cartuşe calibrul 7,62 mm, împreună cu şoferul, cpt. Georgescu, cpt Mistea Ilie şi cei doi militari în termen care m-au însoţit, le-am transportat la etajul 11, unde, între sala de consiliu şi biroul directorului general al televiziunii, se afla o încăpere mică.Împreună cu cei doi militari în termen am introdus cartuşe în cele 100 încărcătoare de pistol, pe care apoi le-am păstrat într-o ladă închisă.
Raportez că toate aceste evenimente s-au desfăşurat într-o tensiune permanentă şi într-o succesiune foarte rapidă, încåt în aceste condiţii nu pot încadra în timp fiecare acţiune. După ce am încheiat de pregătit încărcătoarele, la ordinul d.lui gl.col. Hortopan, am distribuit un pistol şi un pistol mitralieră cu muniţie pentru doi ofiţeri de la MapN care urmau să-l escorteze pe Nicu Ceauşescu. La puţin timp după aceea, s-a lansat primul atac asupra televiziunii.
În acel moment, dl Iliescu a cerut să distribui arme şi să apărăm televiziunea.
Raportez că în prima perioadă am înmånat armamentul pe bază de semnătură. La un moment dat s-a intensificat focul asupra televiziunii, aceasta fiind atacată şi de elicoptere; stingåndu-se lumina, o perioadă nu am mai distribuit şi în continuare, pånă în jurul orei 1.00, am distribuit pe baza unor acte de identitate (buletin, livret militar, legitimaţie de serviciu etc.) pe care – subliniez – nu le-am putut verifica din lipsa luminii. Dimineaţa,în jurul orei 3,00, s-a lansat zvonul că se duc lupte în interiorul clădirii, la etajele I, II şi III. În acel moment, am luat un pistol şi muniţie şi am coboråt la etajul III şi în continuare la etajul II, respectiv la I, unde am putut constata că informaţia era falsă, probabil pentru a crea panică.  Am rămas, în continuare, la etajul I, unde am organizat dispozitivul de apărare, solicitånd apărătorilor să deschidă foc ordonat, lovitură cu lovitură şi numai asupra persoanelor vizibile şi care acţionează vădit împotriva noastră, invocånd atåt necesitatea protejării populaţiei din zonă, a cetăţenilor care au venit în sprijin, cåt şi a locuinţelor în care se ascundeau teroriştii.După revenirea la etajul XI, am primit alte sarcini legate de paza şi apărarea obiectivului, neavånd timp pentru inventarierea armamentului şi muniţiei rămase. Începånd cu 23 decembrie, pe măsură ce soseau efective de militari ai armatei, precum şi din fostele trupe de securitate, am acţionat cu maior Văţă Florin, actualmente la poliţia din Sibiu, pentru scoaterea civililor din televiziune şi recuperarea armamentului..Ca urmare a discuţiilor purtate cu domnii Petre Roman şi Ovidiu Tocaciu, membri ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost elaborat şi difuzat comunicatul privind obligativitatea tuturor persoanelor de a preda armamentul pe care-l aveau asupra lor.Pe 25 decembrie am început inventarierea armamentului şi muniţiei existente, după cere le-am mutat într-un birou închis, asigurånd şi paza acestuia, prilej cu care am întocmit şi evidenţa cu tot materialul prezentat. Pe 31 decembrie 1989 am primit ordin de la col. Oană Marin, comandant al forţelor ce asigurau paza televiziunii, să mă prezint la unitate.Am predat tot armamentul şi muniţia existente sg. maj. Bahrin Viorel, din cadrul UM 01210 Bucureşti.Pe 02 ianuarie 1990 am fost chemat la ordin la domnul general colonel Mihai Chiţac, ministru de interne, căruia i-am raportat în legătură cu armamentul şi muniţia ridicate de la autobaza Porumbaru, distribuite şi folosite pentru apărarea Televiziunii Romåne începånd cu 22 decembrie 1989. A fost prezent şi dl. general-colonel Jean Moldoveanu, precum şi col (r) Ungureanu Adrian, fostul comandant al unităţii noastre. Domnul ministru a cerut să fiu sprijinit de Inspectoratul General al Poliţiei pentru recuperarea armamentului respectiv. (…) Pånă în prezent nu au fost găsite, urmånd a fi recuperate după inventarierea generală a armamentului aflat în unităţile MapN şi MI următoarele categorii de armament din cel distribuit pentru apărarea revoluţiei:-17 pistoale model 1974, calibru 7,65 mm (…);-4 pistoale mitralieră cu seriile (…).Diferenţa de 726 de cartuşe pistol nerecuperate pånă în prezent au fost folosite pentru apărarea Televiziunii.
Este posibil ca anumite cantităţi să fie predate, odată cu armamentul , unor unităţi MapN sau MI.Cele 135 cartuşe pistol mitralieră calibru 7,62 mm au fost distribuite cåte 15 pentru fiecare armă şi folosite în noaptea de 22/23 decembrie 1989.Maior Ciocodei Mihai









 Sursa:http://www.curentul.info